32 de ani de viaţă petrecuţi în zbor

Aurelia Mirică este una dintre cele mai longevive stewardese din România. I-a prins în aer şi pe Ceauşescu, şi pe Iliescu. Întuneric adânc sub pleoape. Pe la urechi şuieră curenţii de la 13.000 de metri altitudine, apoi se face linişte. Deschide ochii şi recunoaşte tavanul din dormitor. Stomacul i se strânge. Se îndoaie de durere, se rostogoleşte din pat şi ajunge în baie abia sprijinindu-se de pereţi. Acolo, plânge un sfert de oră în faţa oglinzii şi alungă cu pumnul de apă rece visul de astă-noapte. E acelaşi vis, de zece ani de când s-a pensionat. Numai trezirea e mai calmă, pe măsură ce trece vremea.

Aurelia Mirică a fost stewardesă timp de 32 de ani şi are nostalgia zborului. Era o puştoaică abia ajunsă la majorat când a venit în Bucureşti, să îşi caute de lucru. Primul anunţ pe care l-a citit a fost al companiei TAROM, care căuta însoţitoare de zbor.  A dat examenele de geografie, istorie şi limbi străine şi a primit postul. Acum recunoaşte că „habar nu aveam în ce mă băgam”.  Era în 1967. De atunci, a văzut zeci de ţări, a supravegheat milioane de oameni şi i-a cunoscut pe Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu şi Petre Roman de la distanţa aceluiaşi cărucior cu produse alimentare. Pe fiecare i-a tratat la fel ca pe toţi ceilalţi călători.

Doar Ştefan Andrei, ministrul de externe din 1978, vizita stewardesele în bucătărie şi stătea de vorbă cu ele. „Mie mi l-a recomandat pe dentistul lui personal. Stătea aşa, lângă noi, pe bancheta noastră şi spunea glume”, rememorează Aurelia. Primul zbor a fost unul de agrement, din Capitală spre Constanţa.  „Mulţi părinţi îşi trimiteau copiii pentru că se spunea că zborul îi vindecă de problemele respiratorii”, spune râzând Aurelia Mirică. Călătoria care i-a rămas adânc întipărită în minte a fost alta.  În timpul conflictelor armate din Iugoslavia, de la începutul anilor ’90, echipajul din care a făcut parte Aurelia a fost bănuit că ar fi transportat arme pentru sârbi. „Au fost închiriate avioane de la TAROM, cu tot cu echipaje, care să transporte persoanele ce nu erau din regiune. Am făcut parte dintr-o echipă”, susţine pensionara.

În timpul unuia dintre zboruri deasupra Zagrebului, două avioane militare croate au escortat aeronava românească şi i-au semnalizat pilotului să aterizeze. „Aveau informaţii că urmează să vină un transport cu armament pentru adversari din Africa şi credeau că eram noi. A trebuit să coborâm câte unul, doar cu paşaportul şi să aşteptăm să se lămurească situaţia”.

Nu se putea urca în avion fără să fie dichisită. Trebuia neapărat să lase grijile personale la scara vehiculului aerian. Pentru că exista tot timpul pericolul de deturnare, mai ales în timpul zborurilor către Israel, un grup de „şoimi”, membri ai Securităţii, însoţea fiecare cursă.  Din călătorii le aducea suveniruri membrilor familiei şi produse care nu se găseau în ţară. „Din India şi Pakistan, care au fost colonii engleze, cumpăram medicamente bune şi ieftine şi le mai dădeam rudelor şi vecinilor care aveau nevoie”, susţine Aurelia. Deşi nu a făcut bişniţă, în 1986 i-a fost refuzată acordarea vizei pe paşaport.

Prezintă necazurile stewardeselor în puţine vorbe. Nu a asistat la primii paşi ai copiilor care i-au urât meseria fiindcă a ţinut-o departe de ei. Credea că TAROM-ul nu va mai funcţiona dacă iese la pensie.  A rămas cu un gust amar după moartea comandantului şi prietenului Ilie Bătănoiu, stins în…

Citeste mai mult in Evenimentul Zilei