Din supersonic, cu dragoste
Vineri, 26 Februarie 2010 | de Aviatia.ro | 1,279 vizualizări
Moto: “Scoate MIG-ul, dehusează-l, dă-i motor/ Pe la poarta mândrei mele să mai fac un zbor”
Ion Breazu n-avusese şi el niciodată norocul să fie repartizat să zboare cu supersonicul său în zona 2. În toate zonele zburase Ion Breazu, numai în zona tatălui său nu. Pe chestia asta, avea aşa, o amărăciune în suflet, fiindcă ştia el că taică-su nu-l credea că pilotează supersonice. “Fii, mă, serios, nu pilotează nimic fi-tu, şterge şi el avioanele alea p-acolo”, îl şicana vecinul pe taică-su. Şi taică-su, na, îl credea pe vecină-su, că era, vorba aia, din sat d-acolo, în timp ce fi-su putea să zică orice. Dar a venit şi ziua răzbunării. În ziua răzbunării, Ion Breazu se urcă el liniştit în MIG-ul lui cel 21 şi ceru aproape plictisit permisiunea de decolare: “Sunt doi-zero-patru. Permiteţi decolarea”. “Doi-zero-patru, decolează în zona 2!” Brusc, Ion Breazu se electriză din cap până-n picioare în spatele costumului său verde, strâns bine cu şireturi, şi sub casca destul de grea, care nici nu-l mai strângea de gât, aşa de bucuros era. Carevasăzică, avea să-i arate el lu’ taică-său că el chiar pilota supersonice.
Era la 35 km depărtare de zona lui maternă, zona 2. Adică la un minut şi treizeci de secunde. Adică la nouăzeci de secunde. Partea proastă era asta, că nu ştia el cum să facă să atragă atenţia, de vreme ce, îţi dai seama, prea mult timp n-avea cum să stea deasupra satului. Mai demult se-nţelesese însă cu tatăl lui că, dacă vreodată ajunge să zboare în zona 2, o să dea aşa din aripi şi atunci tatăl lui să ştie că el e.
CU SUPERSONICUL DEASUPRA CE-A-PE-ULUI
“Şi ajung eu deasupra satului şi cobor la altitudinea de 20 de metri. N-aveam voie la o altitudine aşa de mică, dar asta-i altă poveste. Ochesc hidroforul care era în curte la tata.
Înainte de a intra pe sat, cuplez forţajul, fiindcă mi-e teamă să nu sparg zidul sonic. Măi, copii, era un zgomot de înnebuneai, ce mai. Ajung deasupra casei, dau din aripi, dar eu n-am timp să văd nimic c-am şi trecut, aveam io o iubită-n sat, o profesoară, ajung deasupra şcolii, fac un tonou de toată frumuseţea, iar trec, mă-ntorc şi repet mişcarea şi la casa lu’ taică-miu, şi la iubită-mea la şcoală şi trec şi peste ce-a-pe. Într-o juma de oră am făcut vreo zece ture. Mai târziu, taică-miu mi-a zis că era în vie şi-mi făcea semne disperate cu mâinile, dar eu n-aveam cum să-l văd.”
Turele lu’ Nină prin sat declanşează atacuri de panică în masă: lu’ unu’ i-a fugit căţeaua de-acasă, lu’ altu’ i s-au spânzurat găinile-n gard, c-au intrat cu gâtu-n uluc (supraestimându-se şi gândind despre ele că pot să zboare peste, ca nişte vulturi), iar Săndel se aruncase sub pat şi ţipa ca din gură de şarpe. În toată degringolada, vecinul tatălui lui Nină a recunoscut în mod public faptul că s-a înşelat în privinţa profesiei fiului vecinului său.
La demonstraţia de identitate a lui Nină, tatăl se emoţionează la rându-i: “El e, mânca-i-aş… (şi aici tastatura ezită gingaş să pronunţe ceea ce are de pronunţat şi nu mai pronunţă nimic)… lui”. La demonstraţia aviatică au mai participat şi alţi locuitori ai satului, printre care Codin a’ lu’ Cotoi şi Florea al Vetii. Precum şi Pandelea Roşu.
Bineînţeles. Radarul identificase altitudinea foarte mică la care a zburat Ion Breazu cu supersonicul său, dar n-a mai zis nimic şi s-a prefăcut că înghite minciunile pilotului cum c-ar fi zburat mult mai sus. Şi nu l-a mai declarat “indisciplinat aerian”. Şi nici nu l-a retrogradat disciplinar la ….
Citeste continuarea in Jurnalul National
foarte frumos…..si la 20 de metri altitudine presupun ca “fripturica au ajuns gainile din gard” de la fortaj si au zburat si tiglele sau tabla de pe acoperisurile caselor ce-au ” refuzat sa faca loc undei de soc”
[...] Avioane aprilie 20, 2010 Înscris în: Uncategorized — violetadinu007 @ 3:19 pm Din supersonic, cu dragoste [...]
As mai adauga ceva la cei 20m AGL. Nici n-are importanta cat…
In ceea ce priveste unda de soc… don’t worry, 21 nu se lanseaza, la altitudini atat de mici, la viteze care sa favorizeze aparitia si dezvoltarea crizei de unda.
O poveste aviatoricească, oricând poate fi comparată cu una pescărească. Dacă eu nu am auzit de dl Ion Breazu - îmi cer scuze - dar la aşa o poveste afişează o poză făcută pe mig-ul 15 de la Poiana Bv (cabana de „recuperare“ a piloţilor militari) mă face să trag concluzia că nici măcar nu ştie: când se pişă pilotul - şi când avionul???
Cum zicea un mare pilot, instructor în şcoala de aviaţie de la Boboc (Nea Rakşi): ŞTEPAM puţin spălăm … deci aştept un punct de vedere - Oi avea dreptate - ori BA!
D-le Breazu, cu scuzele de rigoare, şteptam replica - fără cuplare de forţaj!!!
POVEŞTI AVIATORICEŞTI
Boboc – prin jurul anului 1980 – eu eram lt.maj. Zbor mixt, o ieşire în amurg (o oră), urmată de 5 ore de noapte. Conducător de zbor colonelul Zosim, care face cercetarea meteo. Vremea super, senin sticlă, dar pentru că cei clasificaţi aveau nevoie de aterizări la minim (adică cei care aveau clasa I-a), ce zice Zosim după aterizare, la prezentarea situaţiei meteo: Eiii … aici e cum e, dar nu vă spun cum e dincolo de Rîmnic … ZID, la care Tibi Dragotescu (cred că era căpitan) zice, şoptind mucalit în palmă, „zid de razemi bicicleta“ – că şi el, ca de altfel toţi cei tineri stăteam pe „bară“ – spectatori – că zburau numai cei bătrâni. Se zbura la VR (vizibilitate redusă).
Dar povestea e despre altceva. Pe timpul sondei meteo, piloţii cu bătături în palmă (adică cei în vârstă), ca de altfel la fiecare zbor, au început cu amintirile şi în seara aia au vorbit numai despre cazuri cu incendiu la bord, şi au avut ce povesti. Începe zborul. După ieşirea din amurg, sună telefonul şi mă cheamă col. Zosim în turn. Eu scrisesem planificarea, dar pe ciorna pentru conducătorul de zbor, făcută de un soldat, erau nişte greşeli. Ajung în turn şi lămurim problema. Cum oricum eram spectator la zbor, rămân în turn şi fac pe navigatorul. Se decolează în a doua ieşire de noapte. Pentru a rezolva cu aterizările „moşii“ zburau în sistem – două legate – cu decolare în continuare. La L-29 (avion cehoslovac pe care s-au instruit mii de piloţi ai aviaţiei române, începând de prin 1967) după aterizare trebuia să treci flapsul de pe 30° pe 15° şi apoi decolai în continuare. La un moment dat vine şi aterizează nea Vasile Crişan, nu mai ştiu ce grad avea (dar nici nu are importanţă, în avion există numai piloţi). CZ-ul îi aprobă decolarea în continuare după care se concentrează pe următorul avion care venea la aterizare. Eu îl văd cu coada ochiului pe nea Vasile, care după ce a băgat motorul în plin şi s-a ridicat vreo 10-15 m, o ia în jos. Îi zic CZ –ului, vedeţi că nea Vasile l-a pus pe burtă. Nu se poate – zice el. Ia uitaţi-vă zic eu, şi atunci se aude la radio: „L-am pus pe burtă, dar suntem bine şi eu şi avionul!“
Întradevăr, nea Vasile l-a pus uns. După ce l-au dus la hangar, aproape că nici nu au avut ce să repare. I-au schimbat totuşi flapsurile, aşa de siguranţă.
Să analizăm un pic ce s-a întâmplat. După aterizare, nea Vasile nu mai trecut flapsul pe 15° şi după desprindere când a escamotat trenul i s-a aprins becul pe T-9 „Scoate trenul“ (se aprindea dacă flapsul era pe 30°, iar trenul era escamotat), bec care era însoţit şi de o avertizare sonoră (suna de te speriai). Cum pe T-9, acest bec era lângă cel de incendiu, sub impresia poveştilor din timpul sondei meteo, nea Vasile a pus motorul în stop şi a aterizat pe iarbă la vreo 100 m după capătul pistei (şi era vreo 10 noaptea).
După cum v-am spus, avionul nu a avut nimic, ba chiar a fost dat la zbor după două zile.
INCENDIU LA BORD
Martie 1990. Zbor de zi. În M K a nins (zăpada mieilor – sau a babelor). Adunarea pe platou, masa de dimineaţă, apoi la echiparea pentru zbor. La celulă, în timpul sondei meteo, Sidoriuc (zis „Sido“) povesteşte: „în drum spre unitate, în faţa mea mergea o ţigancă cu un copil în braţe, iar în spatele ei alt copil, de vreo 5-6 ani, desculţ, care dădea repede din picioare şi făcea „lipa, lipa pe zăpadă“ să nu-i îngheţe tălpile.
Începe zborul, conducător de zbor Dănuţ Aioanei (unul dintre cei mai buni CZ din ţară (bineînţeles - „după mine“). Fac o dublă de control cu Leonte, apoi plec cu simpla într-o „zonă de maneabilitate“. Dănuţ îmi dă zona 2, la sud de Medgigidia. Decolez, viraj stânga, intru pe direcţie către zonă şi chiar deasupra canalului se aprinde becul „INCENDIU“. Fac ce am învăţat: reduc motorul, pun avionul în coborâre, dar uitându-mă în periscop nu văd nimic anormal; verific parametrii = normali, îmi aduc aminte de lecţiile de la cursul de trecere şi-mi zic „ionizare la termocuple“, raportez CZ-ului, iar Dănuţ confirmă că asta e cauza şi îmi ordonă: „vii direct la aterizare“.
Ei bine, în timp ce făceam operaţiunile de mai sus – ce credeţi că-mi trece prin minte? – dacă catapultez, rămân desculţ (eram în pantofi) şi o să fac „lipa, lipa pe zăpadă“ ca ţigănuşul lui Sido !!!
Intrasem deja în viraj către aerodrom – becul incendiu mai pâlpâia din când în când, iar eu, ca un pilot disciplinat raportam: „iar s-a aprins“ – nu-i nimic – zicea Dănuţ – vino acasă. Eram la virajul 4, gaz – peste limita instrucţiunilor – aşa că l-am „bibilit“ la aterizare ca pe un ou şi l-am pus „lins“.
În carnetul de zbor - la 02.03.1990 - acest zbor a durat 19 minute …
ZBOR DIN SPL 1 - NOAPTEA
1992 – un an în care făceam câte 3 la 4 „alarme“ pe săptămână. Unii de zi, alţii de noapte (câte doi piloţi), iar alţii CZ (un pilot – 24 de ore). De ce? Pentru că eram puţini cei clasificaţi pe condiţii pentru SPL (serviciu pentru luptă). Şi asta cu toate că după decembrie 1989, ni se alocaseră mai multe ore de zbor. Ca o comparaţie: în 1989 am zburat 19 ore şi 42 minute; în 1990 – 42 ore şi 58 minute; în 1991 – 43 ore şi 23 minute. Comparativ cu alţii era f.f. puţin (ar râde şi curcile americanilor), dar pentru noi era totuşi ceva …!
Noiembrie, 23, 1992 – o zi frumoasă de toamnă dobrogeană. Intru în alarmă de noapte, gradul 2. Conducător de zbor Ilie Adrian (cred că era lt. maj. atunci – acum este comandor) fost elev de-al meu, pe vremea când eram instructor în şcoală (în penultimul an – înainte de veni la MK). Nu mai ştiu cine era în gradul 3. Nu ne-am pus pe rumy sau şah, eu aveam vreo două SF-uri, iar Iliuţă studia pentru academie. Ne-am uitat puţin la televizor şi ne-am culcat. Pe la 1 noaptea, sună telefonul. Răspunde soldatul şi-l scoală pe Adi, care vine în cameră şi se îmbracă, aşa pâş-pâş, să nu mă trezească, de parcă eu nu auzisem telefonul. Îl întreb despre ce-i vorba. Îmi spune că trebuie să meargă în turn, pentru că i-au decolat pe cei de la Borcea, dar nu ştie pentru ce. Ok, zic eu, probabil că urmăm şi noi. Pleacă Iliuţă, eu ies la o ţigare, apoi dau telefon la PC şi îi întreb care este treaba. Îmi zic că cel de la Borcea abia a decolat după o ţintă, dar să fiu pregătit, că ţinta vine spre noi. Întreb ce ţintă şi-mi spun că e una care se deplasează cu vreo 50-70 km/h. Imediat – mintea mea în gândul ei – zice – radioelectronică. Cum somnul se dusese, îi zic soldatului să-mi facă o cafea (ness - din rezerva personală). Nu apuc să termin cafeaua că sună „vaca“ – GRADUL 1. Echiparea şi la avion. Intru cu punctul, raportez că sunt pe recepţie, mi se spune să stau pe recepţie. Am stat aşa vreo 20 de minute, ascultând cum îl dirijau pe cel de la Borcea, care nu reuşea să o încadreze, cu toate că făcuse vreo 4-5 intrări. Ţinta ajunge la Dunăre, iar cei de la Bucureşti o transferă la PC-ul nostru. Stau eu vreo două, trei minute - nimeni nu zicea nimic. Atunci le zic celor din punct – „hai băieţi, ce facem, daţi-mi decolarea, îi înfig „morcovul“ şi mergem la culcare!“. Linişte totală (cei din PC dădeau telefoane). Mai trec vreo două minute şi aud în cască „012 GAZ“. Parcă nu-mi venea să cred – un zbor la 2 noaptea! Pornesc motorul, cer aprobarea de rulaj, intru la pistă şi cer decolarea cu forţaj total (şi încă nu eram convins că voi decola) – vă mai amintiţi: „frână, flaps, SAU, blocaj, decolarea cu forţaj“. Parcă m-a furnicat când l-am auzit pe Iliuţă – „Aprob în total“. Decolez, intru cu punctul, care îmi spune să urc la 4000, cu viraj stânga. Trec aripa pe 45 şi intru în viraj (eram deja la 4000). Îmi dă viraj dreapta cu 45°, până pe 130°. Execut – apoi aud – „ţinta în faţă la 10“. Deja o văzusem pe SEI (ecranul radiolocatorului). Raportez – încadrat ţinta. Nu apuc să termin de raportat că-mi apare OTV (degajare). Cum eu aveam vreo 7-800 la oră … normal că am „mâncat“ rapid kilometri dintre mine şi ţintă. PC-ul îmi zice să mai intru odată. Îi mai întreb odată ce viteză are – 40-50 km/h – zic ei. Atunci îmi aduc aminte de o altă opţiune a radiolocatorului – aerostate – o opţiune pentru ţinte de viteză mică, pe nu noi n-am folosit-o niciodată. Trec pe aerostate, pun aripa pe 16, reduc viteza la 500 şi intru în viraj. Ies pe 130°, văd ţinta la vreo 15 km, o încadrez şi întreb repede: „aprobaţi cu foc?“ (aşa de … pentru că ştiam că n-o să aprobe) – PC-ul: „Nuu …aşteaptă!“. Ce să mai aştept că până să discutăm noi deja apăruse OTV. Degajez şi cei din punct îmi zic: „mai intră odată, dar fără foc“ (între timp puseseră întrebarea celor de la Bucureşti). Intru iar – de data asta mai larg – şi le zic să mă scoată mai în spate, ca să am timp. Ies pe la vreo 25 de km în spate, o încadrez şi pe la 10 km dispare pur şi simplu de pe ecran. Raportez, dar PC-ul zice: „ nu se poate – o ai în faţă la 8“. Zic: „măi băieţi, mie mi-a dispărut de pe ecran“. Ei: „în faţă la 5, mai jos cu 500, puţin în stânga – uită-te dacă o vezi“. Eu: „ce să văd măi noaptea“. Îmi vine ideea şi aprind farul pe aterizare. Ei: „la 2 – o vezi“. Eu: „am aprins şi farul“. Ei: „eşti deasupra ei, puţin în stânga“. Apoi tot ei: „ne-a dispărut şi nouă – gata, hai acasă“. Eram cam între Capu Midia şi Constanţa, pe mare. Trecuseră cam 30 de minute de la decolare. Puteam să ard gazul repede ca să ajung la limita de aterizare, dar mi-am zis că nu mai prind eu un zbor la 2 noaptea, aşa că le zic: „mai trebuie să stau că am gaz prea mult“ – „bine zice punctul“. Aşa că am dat un ocol pe lângă Constanţa, pe mare, am trecut pe deasupra blocului meu (de vreo 3 ori – dar fără forţaj, cum făceam de obicei – doar era 2 noaptea) apoi am venit la aterizare (timp de zbor – 56 de minute). După aterizare îi zic armurierului să îmi dea filmul de la fotomitralieră. A doua zi îl dau la developat şi … surpriză. Pe film nimic. De ce? „Beleregul“ uitase să treacă fotomitraliera (diafragma) pe „noapte“, aşa că filmul era tot negru (îl am la colecţia mea de aviaţie).
Vă întrebaţi (pe bună dreptate) dacă nu am „înflorit“ povestea. Ei bine – NU! A doua zi, comandantul (Soporan – zis „Sopi“) mi-a cerut să-i prezint raportul de luptă. L-am făcut în două exemplare (boala colecţionarului), aşa că … „sâc cârcotraşilor“!!!
Răspusul la întrebarea cu pişatul: Pilotul verifică avionul înainte de zbor (îl ia în primire - cum era formularea) şi semnează în carnetul avinului. Verificarea începea cu o vedere generală (din faţă) apoi făceam un tur plecând din stânga avionului (verificând …………. aici pot să vă povestesc ……….). Ei bine, ajuns la coada avionului (după jumătate din turul de luare în primire) pilotul îşi aduce aminte că trebuie să se pişe (să nu-l apuce în zbor), aşa că o face mascat de avion (de parcă nu se ştia!).
OK - Avionul- după aterizare - drenează (goleşte) instalaţia de combustibil.
Ei bine, acest combustibil era recuperat. Meşterii aveau nişte tăvi (erau de cca 1 m/ 1m) în care recuperau „pişatul“ avionului. Bineînţeles că ceea ce se aduna nu se folosea pentru avion, dar … era foarte bun pentru sobele de acasă - sobe cu un sistem făcut tot de meşterii din aviaţie … dar aste e altă poveste …
MARŞUL AVIATORILOR
SCOATE MIG-UL ŞI DĂ-I DRUMUL LA MOTOR
PE LA CASA MÂNDREI MELE VREAU CU EL SĂ ZBOR
DE-OI GÂSI-O SUPĂRATĂ, FRAŢILOR VĂ JUR
C-AM SĂ-I FAC O VRIE-N POARTĂ
ŞI PE PLAN S-O FUR.
AVIAŢIA, DĂ SENZAŢIA
ŞI TE-NVAŢĂ SĂ IUBEŞTI!
AVIAŢIA, DĂ SENZAŢIA
ŞI TE-NVAŢĂ SĂ TRĂIEŞTI!
AŞ MAI VREA SĂ ZBOR ODATĂ, PE UN MIG OBRAZNIC
SĂ MĂ URC PE VERTICALĂ, PÂN-LA DRACU-N PRAZNIC
SĂ MĂNÂNC CU DÂNSUL NORII, CA UN CROCODIL
ŞI SĂ MAI COMAND DIN MANŞĂ SĂ MAI VINĂ-UN KIL.
AVIAŢIA, DĂ SENZAŢIA
ŞI TE-NVAŢĂ SĂ IUBEŞTI!
AVIAŢIA, DĂ SENZAŢIA
ŞI TE-NVAŢĂ SĂ TRĂIEŞTI!
DE-AR FI CÂRCIUMILE TOATE AGĂŢATE-N NORI
PLINE-AR FI ÎNTOTDEAUNA DE AVIATORI
L-AM CHEMA PE PLOIEŞTEANU DE LA BUCUREŞTI
SĂ MAI ZICĂ CÂTE UNA, DE-ALEA ŢIGĂNEŞTI.
AVIAŢIA, DĂ SENZAŢIA
ŞI TE-NVAŢĂ SĂ IUBEŞTI!
AVIAŢIA, DĂ SENZAŢIA
ŞI TE-NVAŢĂ SĂ TRĂIEŞTI!
DAR ELE SUNT AŞZATE, AICI PE PĂMÂNT
LEAGĂNUL DIN VECI DE VEACURI, LEAGĂNUL CEL SFÂNT
ŞI-NTRUCÂT AVIATORII ALEARGĂ PRINTRE NORI
NU AU TIMP VREME SĂ OCUPE MASA CRÂŞMELOR.
AVIAŢIA, DĂ SENZAŢIA
ŞI TE-NVAŢĂ SĂ IUBEŞTI!
AVIAŢIA, DĂ SENZAŢIA
ŞI TE-NVAŢĂ SĂ TRĂIEŞTI!
SCOATE MIG-UL DIN HANGAR ŞI PORNEŞTE-L DIN BUTON
CĂ DE VIAŢĂ NICI NU-MI PASĂ, CHIAR DE-AR FI SĂ MOR
CE-AM AVUT, CE-AM CÂŞTIGAT, ÎMI AJUNGE-ATÂTA TRAI
VIAŢA MEA ESTE DE-ACUM, MANŞA ŞI DOI BANI
AVIAŢIA, DĂ SENZAŢIA
ŞI TE-NVAŢĂ SĂ IUBEŞTI!
AVIAŢIA, DĂ SENZAŢIA
ŞI TE-NVAŢĂ SĂ TRĂIEŞTI!
LA MORMÂNT NU-MI TREBUI LACRIMI, LACRIMI ÎN ZADAR
NUMAI UNA SINGURICĂ, VIN DE MURFATLAR
LA MORMÂNT NU-MI TREBUI POPĂ, IAR LA PARASTAS
SĂ SE-MBETE TOŢI PILOŢII PÂNĂ-OR DA ÎN NAS.
AVIAŢIA, DĂ SENZAŢIA
ŞI TE-NVAŢĂ SĂ IUBEŞTI!
AVIAŢIA, DĂ SENZAŢIA
ŞI TE-NVAŢĂ SĂ TRĂIEŞTI!
Parafrazare a cântecului „Scoate calul Simioane“
de către pilot Ion LATEA în varianta „Scoate ZLINUL şi dă-i drumul la motor“
tipărit de Col. Av. (r) Dumitrică SAMSON
- iunie 1954 -
Mai vreţi? - La alt zbor! -
Acum pun roţile!!! (pe pistă)!?!