Doru Davidovici

Fragmente din romanul de aviatie “Aripi de Argint” de Doru Davidovici (publicat în anul 1983):

„…pentru tine povestea asta, cand zbori, e ceva intre doua staturi pe pamant? sau stai la sol intre doua zboruri? De aici pleaca totul, chestie de optica…”

„Stii… nici nu cred că vreau foarte mult să fiu cu picioarele pe pământ “

„Avionul ştia că se prăbuşeşte; suprasarcina ţintuind pilotul în scaun, aruncându-l dureros în marginile cabinei, mâinile grele nu reuşeau să ajungă lacătul chingilor, maneta de largare a cupolei. Întunericul fierbinte al suprasarcinii urcând dinspre picioare, tălpile presate pe paloniere cu sute de kilograme-forţă. Acul fluturat al altimetrului trasând obtuz sute de metri de cădere. Planeta rotită, încremenită oblic în spaţiu, frânturi de secundă. Saltul pământului peste cupola cabinei, mâna ridicată greu, buzele muşcate la sânge, senzaţia cumplită de NU ESTE ADEVĂRAT, era. Degetele atingeau maneta de largare fără să poată apuca, strânge, trage, încă doi centimetri. Două secunde pentru mişcarea elementară, mai puţin decât elementară, a trage o manetă cu bilă roşie în vârf. O mie trei sute metri de prăbuşire, pământ îngheţat de iarnă, şuvoiul compact al aerului frigea frigea de ger presând în scaun, izbea, ardea faţa, ochii, mâinile, chiar prin mănuşile de zbor. Nici nu se putea explica, măcar.“

„Toţi eram cu ochii la drapel. La cerul acela mititel de mătase. La razele aurii, care se adunau în centrul cerului de mătase. Am strâns în pumni, până la durere, aripile vulturului de argint prins de buzunarul din stânga al vestonului. Si simţeam că noi fluturăm în vârful catargului din aluminiu.“

Fragmente din romanul de aviatie “Caii de la Voronet ” de Doru Davidovici (publicat în anul 1974)

„ … Nu stiu daca ai avut ocazia sa vezi un supersonic de aproape: e teribil. Cand am venit aici prima oara, boboc abia scos din scoala, aproape n-am dormit cateva nopti; ma intrebam daca voi putea vreodata sa zbor un asemenea avion. Tehnicul mi-a zambit: „bine ati venit”, s-a catarat pe scarita usoara de metal si mi-a deschis cupola. Cabina avionului de vanatoare este altarul din care se oficiaza aceasta slujba cumva pagana, ametitoare si asoluta, care e zborul. Holbam ochii atent la toate amanuntele, recapituland in minte functiile fiecaruia din cele peste trei sute de indicatoare, becuri, contacte, manete, cadrane – stii, in aer nu prea ai timp de asa ceva – executand la rece manevrele cele mai dificile. Parca nu fusesem niciodata in concediu, faceam iar trup cu avionul meu, in metrul asta cub captusit cu tehnica si geniu ma simteam, eram intr-adevar eu, in pielea care-mi convenea, si care se potriveste ca o haina pe un manechin.

Vezi, acum urmeaza ceva delicat, care se cere inteles cum se cuvine; sunt pilot de vanatoare, adica ceva neinchipuit de mult, visat de cand eram plod si nesperat de realizat; zbor cel mai nobil si mai rapace avion care se poate inchipui, si de aici imi trag toate sevele, si increderea de a fi. Am jurat pe albastrul unui cer, si avionul e arma cu care-mi indeplinec juramantul, iar zborul este justificarea faptului ca respir, ca misc, ca traiesc – ratiunea mea de a exista. Si mai sunt unele chestii, pe care doar aviatorii le pot intelege: chemari pe drumuri departate, ce n-au intotdeauna sfarsit, implantarile in amurg ca intr-un spatiu strain, necunoscut; urletul fortajului, coloana de foc tasnita din ajutaj, plumbul suprasarcinilor, umbra verzuie a tintei pulsand pe ecranul locatorului de bord, socul rachetei zvacnite de sub plan si aproape brusc, nedezmeticit cum trebuie, cerga mitoasa de oaie pamanteasca, si apa rece bauta din ulcica de pamant ars. Si iarasi, si iarasi, de fiecare data la fel, de fiecare data altfel, legat in chingi de avion, de metal, de foc, ermetizat, izolat de lumea de afara, „permiteti decolarea”, saltul imens spre dincolo, cautandu-ma, spre mine – celalalt – spre esenta mea de om.”

„Ma foiesc in crivatul de nunta al batranului emeon, la naiba, iubito, am obosit sa te iubesc. Atipesc cu ochii in bagdadie, acoperisul de stuf zboara smuls de vartej, pe tavanul varuit se incruciseaza magistralele aeriene care strabat cerul planetei: Tokyo, New-York, Fatuhiwa – bijuterie de coralsi cocos in nemarginirea albastra a Pacificului. San Francisco, Melbourne, Rio de Janeiro; aici, la Rio, e capatul liniei. Dincolo: intuneric, stele. Trece in goana un MiG, macinand stelele, alimentand flacara de magneziu a fortajului. Atunci imi chem prietenii, cei de dincoace, cei de dincolo de Ursa Mare. Ma privesc de sub taietura joasa a castii de zbor, unii severi, altii zambitori, prietenii mei de dincolo de Ursa Mare. Ma foiesc, zvarlu plapuma de matase rosie pe jos, nu vreau sa dorm, mi-e frica sa dorm…”

„Dumnezeule, asta-i, era sa moara! Il dau dracului de respect, ma rastesc la el, asa ud si jigarit, „cati ani ai?” Ridica din sprancenele frumos arcuite: „42”… Atunci imi chem prietenii de dincolo de Ursa Mare, fete tinere, pe care nici zborul pe supersonic n-a apucat inca sa le rideze: 32, 24, 26 de ani. Gigi Badoi, ultimul, 33. Ochii limpezi zambesc sub taietura severa a castilor de metal alb. Vad escavatorul care a dat de rama cabinei si blindajul scaunului abia dupa 7 metri adanci de pamant; 7 metri compacti, grei de spaime, de visuri; 7 metri de nazuinte facute praf, amestecate de-a valma, turtite, invalmasite cu fierul contorsionat, pulverizat de foc si de socul acela teribil; 7 metri de pamant lacom si neiertator in care fiecare centimetru era imbibat cu sange si metal, 7 metri apatici care ingropau indiferenti un trup de 28 de ani…”

Fragmente din romanul de aviatie “Celula de Alarmă” de Doru Davidovici (publicat în anul 1979 la Editura Eminescu)

Ma trezeste în toiul nopţii un zbâranâit prelung de sonerie; mă ridic în capul oaselor, becul roşu clipeşte, explodează tăcut, se stinge, se aprinde iar în beznă camerei, umplută de zgomotul acela sfredelitor. Scutur capul, mă dezmeticesc brusc, arunc jos pătura:
- Alarmă!
În patul de vizavi, Chioru mormăie şi geme, încercând să se ridice. Bîjbâi cu mâna pe noptieră, aprind veioza şi apăs butonul negru, bombat, al sistemului de alarmă. Soneria încetează, numai becul roşu continuă să-şi transmită mesajul, tăcut şi insistent. Pe coridor, soneria telefonului. Paşi grei alergând, linoleumul lucitor spart de tălpile groase ale bocancilor. Sunetul sec al receptorului de ebonită scos din furca lui, uite, acum o să zbiere…Mă strâng în mine, în timp ce-mi îmbrac salopeta subţire din milaneză.
- Graduuu’ unu!
Parcă ar fi jurat să dărâme clădirea, strigând. În patul de vizavi Chioru s-a ridicat, rezemat în pernă. Cu mâinile sub ceafă contemplă pâlpâirea roşie a becului de alarmă.
- Alarmă de gradu’ unu!
Chioru îşi extrage picioarele din pat, le extrage, ăsta e cuvântul, îndoind cu nespusă grijă genunchii ascuţiţi, le roteşte încet prin aer, le depune lin pe parchet, se apleacă, unul din papucii de piele fină, marochin de Cordoba, zboară şi izbeşte sec tablia lustruită a uşii.
Pe coridor, glasul se curmă brusc. Paşii grei, târşâiţi, se îndreaptă spre sala de echipare. Chioru mormăie, înjură înăbuşit, nu-şi găseşte harta. Sare într-un picior până la uşă, îşi pune papucul aruncat, cheamă peste umăr: “Haidem”.
Şirurile de căşti s-au aliniat în lumina albastră din sala de echipare, ca o flotă de batiscafe pe fundul oceanului. De la uşă ma iau în primire două halate albe, violete în lumina aceea, ma ridică, mă îndeasă în costumul de suprasarcină, trag, întind, desfac şi închid la loc fermoarele late, stralucitoare. Bâlbai prin lumina albastră un protest vag, somnul brutal întrerupt, kapronul rece se lipeşte de piele, parca umed, mă face să mă ghemuiesc. Pe urmă mă întind, foindu-mă, costumul de suprasarcină se mulează strâns; la picioare, o spinare strânsă în halat alb îmi trage fermoarele cizmelor de zbor. Simt o privire compătimitoare, Chioru, nu, nu intră în obiceiurile lui de lord, el are mai mult de pătimit cu silueta deşirată, abia cuprinsă în ţesătura rigidă, în armătura de tuburi şi fermoare a costumului. Întorc capul, nu mult, nu pot mai mult, pe masa scundă, îmbrăcată în vinilin verde, surprind sclipirea maliţioasă a vizorului de plexiglas de la casca etanşă. Mi-au înţepenit umerii şi gâtul în cercul de oţel, doua mâini prind casca, golul ei negru cenuşiu, căptuşit cu ceva moale şi cauciucat, atârnat deasupra capului.
În dreapta Chioru, gata echipat, seamană teribil cu afişul conferinţei „Omul pe Luna”. Zace pe scaun revărsat, cu capul dat pe spate, ceafa rezemată de căptuşeala căştii, nasul gros ţâşneşte afară prin vizorul deschis, în timp ce halatele alb-violete îi trag pe picioarele mari, icnind, ghetele de zbor. Fac un semn cu mâna, nu încă, buletinul meteo. Cineva fuge spre camera telexului, nu-mi dau seama cine, nu m-am trezit de tot, cu halatele astea subofiţerii de la echipare seamănă teribil între ei. Casca coboară, mă acoperă, închid ochii, o mână bâjbâie pe gât, mai mult simt decât aud clănţănitul scurt al filetului de oţel: gata. Trag în nări aerul mirosind a metal, cauciuc; aer de avion.
Ridic vizorul, deschid ochii; în uşă, astupând intrarea cu trupul de marţian, Chioru citeşte meteorul.
- Mulţumesc!
Mă ridic de pe scaun, cele două halate care m-au echipat se dau la o parte. Merg lângă Chioru, mă înalţ în vârful ghetelor de zbor, caut cu ochii rubrica din dreapta: acoperit. Peste tot, acoperit. 10/10, plafon compact. Degetele prietenului meu, înmănuşate, nu mă lasă să văd coloana de cifre din stânga. Chioru lasă jos hârtia, pe una din măsuţele acoperite cu vinilin verde, pornim spre ieşire.
- Cât?
Cizmele de zbor sparg lumina albastră, de acvariu. Chioru se încruntă, adică simt că se încruntă sub cască:
- Jos.
Asta înseamnă că baza inferioară a norilor e afurisit de coborîtă: 200? 250 de metri? Caut să-mi potrivesc paşii cu cadenţa de barză a amicului meu.
- Cât?
- 120-150 de metri. În unele locuri sub 100, lămureşte Chioru, plictist de insistenţa mea. Întindem mâinile în acelaşi timp, laba lui neagră, înmănuşată, peste mâna mea caldă încă de somn şi peste metalul clanţei.
Din capul scărilor abia luminate de un bec slab, ne prăvălim în beznă. Noaptea mă izbeşte peste fluierele picioarelor, joasă şi neînchipuit de întunecată; simt norii rostogolindu-se de pe cască pe ceafă, mă înfioară umezeala lor pătrunzatoare.
Ma uit în sus, spre Chioru, Chioru se uită în jos, spre mine, ochii înguşti, abia bănuiţi în dosul pleoapelor umflate, au scântei ironice:
- Pilotule…
Asta pentru că zbor cu „avionul bolnav” – bólnav, pronunţă Chioru, cu accent pe prima vocală – n-ar fi trebuit, deşi n-are nimic, doar pilotul automat putin gângav, a stat prea mult printre hangare, cuplat la bancurile de probă, nimeni n-a putut să-i găsească defectul. Noaptea asta era mai bine să iau alt avion, dar pe mine mă leagă nişte chestii de Bólnav – sentimentalisme – în aviaţie e voie să fii un pic sentimental, sau poate, nu m-am lămurit încă, chiar necesar.
Santinela se desprinde nehotărâtă de zid, saltă arma în spate, ne măsoară lung, cumva neîncrezător, o clipă invidiez sfânta legătura a infanteristului cu pământul.
- Hai.
Alergăm spre avioane umăr la umăr, adică umărul meu e cam în dreptul ecusonului cusut deasupra cotului lui Chioru. Şi din nou, a câta oară, ma revolt inutil ; cum naiba a putut să crească aşa mare? Betonul tropăie sonor sub ghetele de zbor, alergăm spre nimic, spre întuneric, parcă dintotdeauna, cu căştile albe lucind stins în bezna fantastică, cu trupurile mulate, întinse, strânse, laminate de ţesătura costumelor de suprasarcină. O rază tăioasă de lumină albă spintecă întunericul, în faţă câteva sclipiri galbene, roşii, verzi. De aproape disting silueta avionului, strivită de maşinile mătăhăloase, desprinse din beznă cu un uruit surd. Ating în treacăt fuselajul rece, umed…

…Tot ce e mai e, somn şi pământ se scurge în betonul bretelei prin jambele solide. Avionul Bólnav se frământă pe roţi încuviinţând tăcut: cauciucurile groase, duralul umed, sclipirea bănuită a cabinei bombate, coama masivă, ghemuită în ea ca pentru salt; se încordează, se linişteşte întinzându-se zvelt şi calin a recunoaştere, ca o mângâiere prelungă. Îmi pun mănuşile, abia acum, degetele freamătă singure în tecile din piele fină, dorind să apuce.
- Avionul e pregătit pentru zbor.
Ridic din umeri, strângând cureluşa subţire deasupra încheieturilor:
- Mulţumesc.
Scăriţa fragilă, mâna înmănuşată rezemată pe rama parbrizului, cealaltă de alveola rezemătorii pentru cap; strâng picioarele trecându-le peste marginea cabinei, mă aşed, întind genunchii, tălpile pe paloniere – avionul îmbrăţişează, ocrotitor, din toate părţile.
- Doar n-o să zburaţi pe vremea asta!
Doru se apleacă peste mine, scurta lui din foaie cort îmblănită miroase a metal, a ulei şi a lână udă, ca o amintire. Îmi prinde chingile paraşutei, conectează tuburile şi prizele la instalaţiile de bord, oxigenul, radioul, în lumina roşie a cabinei mâinile lui par nefiresc de subţiri şi agile. Pocnesc paftaua paraşutei, cuplez radioul, eterul foşneşte discret în urechi:
- Autorule, 231, control.
Vocea lui Chioru, metalică, distorsionată de radio, de antenă, de ploaie. Apăs emisia.
- Şi 232, Autorule.
- Vă aud bine pe amândoi, aşteptaţi.

Eram convins. Mă destind în scaun, mă las să atârn în chingi. În stânga şi în faţă, la câteva sute de metri, baliza roşie de pe acoperişul zebrei. Exerciţiu. Baremul. Noaptea. Mă scoală din somn noaptea, să vadă dacă respect baremul. Dacă reuşesc să mă echipez şi să alerg la avion, în atâtea minute şi secunde câte au ei înscrise în tabelul care zace pe biroul acoperit cu cristal gros, din camera bine luminată şi bine încălzită. Tabelul liniat îngrijit, cu tuş negru, şi scris cu peniţa redis de un furier zelos, gras, care-şi muşcă buzele de atâta încordare, în timp ce aşterne impecabil cifre şi litere în căsuţele frumos desenate. Mă zgribulesc, umeazeala rece pătrunde prin ţesătura groasă a costumului. Fac semn tehnicului să închidă cabina, privesc în treacăt ceasul de bord; acul subţire al cronometrului înaintează în salturi albe, scurte, pe cadranul negru, n-au trecut decât câteva minute de când m-am sculat din somn. Asta-i, echiparea şi fuga la avion. Pe tabelul tras cu tuş de sub cristalul gros al biroului lustruit, umflatul de furier o să bifeze mâine o căsuţă la rubrica “exerciţiu”. Atât. Nu interesează pilotul trezit în toiul nopţii să îndeplinească o misiune de luptă; fiecare cu treaba lui. Treaba mea: cabina roşie.

Încordarea, pânda totală dinaintea zborului. Ruperea brutalăde tot ceea ce, în coordonate fireşti, însemn eu, sau poate tocmai ăsta sunt, şi atunci ruptura e dincolo? Cafeaua, televizorul, eventualii prieteni, soţia pufoasă a revărsatului furier. Somnul liniştit în patul masiv, mare cât un hipodrom – certitudinea. Ma scutur rânjind, le urez noapte bună tuturor. Se răsuceşte ceva în mine, sunt aici, pregătit pentru zbor, avionul, am oroare de epuizarea înceată, vâscoasă, de paşii târşâiţi spre celula de alarmă, de apăsarea grea a căştii când cobor din avion fără să fi zburat. De brusca prăbuşire a trupului încordat pentru zbor, coardă pleznită aiurea, când o voce indiferentă comunică prin radio: “reveniţi la normal”. Ar fi nedrept, cu atât mai nedrept cu cât există în noaptea asta joasă şi udă, o pernă în care e cufundat un obraz, păr blond răvăşit în jur, aşa, pentru că altfel n-ar avea nici un rost…

Mă pleznesc cu palma peste cască, am luat-o razna, şi încă rău de tot; Chioru, dacă ar şti, şi-ar şterge discret o lacrimă bărbătească în dosul vizorului ridicat, cu degetul mic întins. Apăs pe emisie, apăs numai aşa, fără să spun nimic, troznetul sec din căşti confirmă că am fost auzit şi înţeles. Chioru comentează:
- Generalii, la ora asta dorm.
Mă pregătesc să răspund, ce s-ar putea răspunde? Căştile fluieră, ca atunci când se pun în mişcare convertizoarele unei statţii de emisie puternice, de comandament, o voce cunoscută, prea bine cunoscută, rosteşte ironic, ca de lângă noi:
- Te inşeli, generalii nu dorm.
Înghit în sec, mă aranjez mai bine în chingi, dacă nici generalii…
Convertizoarele puternice pun din nou eterul în mişcare, vocea de mai înainte comandă sec, cuvântul arde şi fulgeră înainte de a-l fi auzit şi pricepe ca lumea:
- 231, 232, gaz!

…

Pe o sufrafaţă concavă a cupolei, luminile roşii ale bordului ţes o împletitură fantastică. Bat cu degetul în plexiglas, Doru saltă cabina.
- Pornim.
Şuba cu miros de oaie udă se apleacă, umplându-mi nasul de aduceri aminte.
- Doar n-o să…pe vremea asta…Doru face un semn indecis cu mâna, închizând într-o sferă uniformă norii, betonul ud, bezna; în dreapta, avionul lui Chioru uruie scuipând o flacără scurtă, portocalie. Ridic din umeri cât îmi îngăduie chingile strânse, perna blondă care, sunt sigur, trebuie să existe pe undeva. Pun contactele şi apăs butonul de pornire.
- Atenţie la pornire!
Dincolo de cabină noaptea, zid de beton negru. Acele turometrului tresar, vibrează, un uruit surd pătrunde trupul, mi-l scutură mărunt şi îl aşează, lipindu-l de scaun. Motorul bolboroseşte sculat din somnul de metal rece, mârâie, se înfioară, se întinde, focul camerelor de ardere începe să-i încălzească măruntaiele amorţite.
- Decuplat.
Bordul clipeşte altfel, MIG-ul se răsuceşte în el, adulmecând. Cuplez celelalte contacte, de sub aripi, înnoapte, lucesc mat capetele boante ale rachetelor. Întind mîna după carnetul de bord, semnătura de luare în primire. Doru ma refuză băgând carnetul gros, cu scoarţe pânzate, în port-hart-ul atârnat pe umăr:
- Semnaţi când veniţi.
Nu e o încălcare, e votul lui de încredere; închide cabina grea, privirea nedumerită comunică ultima dată: “pe vremea asta!?” Avionul lui Chioru, adică luminile de poziţie şi burta prelungă, luminată argintiu de farul de rulaj, se depărtează legănat. În noaptea joasă se aprinde un bec roşu, se stinge iar, brusc, balizajul smulge pista din întuneric. Chioru aşează avionul pe direcţie, fâşia de lumină a afarului descrie un semicerc, se stinge.
- 231, permiteţi decolarea?
- Permit.
Aprind şi eu farul de rulaj: plăcile de beton, dungile negre de smoală, şuba din foaie de cort. Pe pistă trozneşte ceva, bubuie, o coloană de flacără albă izbucneşte din ajutajul MIG-ului; aerul vibrează, comenzile avionului meu tremura uşor. Chioru se micşorează alergând, străfulgeră o clipă acolo unde un şir de becuri roşii, căţărate pe prăjini vărgate, vor să înlocuiască orizontul, se înalţă, se pierde imediat, înghiţit de nori.
- 100 de metri.
Daca automatul cu bomboane şi ţigări din celula de alarma ar vorbi, n-ar reuşi să aibă o voce mai inexpresivă. Primul, întotdeauna în necunoscut: mi-l închipui pe Chioru agăţat în manşă, îi mulţumesc în gând, şi nu-l invidiez deloc. Ma proptesc mai bine în scaun, piedica trenului, flapsul scos; bordul, normal. Întind picioarele, înţepenindu-le în paloniere; la ora asta, oamenii cumsecade dorm.
- 232, decolează cu forţaj.

Motorul toarce moale, se moleşeşte tot avionul lăsându-se cu burta spre pistă; dintr-o dată ţâşneşte o coloană masivă de lavă incandescentă, aruncându-ne înainte. MIG-ul ţopăie, prinde viteză, se întăreşte manşa, se încordează tijele comenzilor, toată alcătuirea sensibilă, mental şi foc, prinde să vibreze de forţă reţinută, să adumelce, să cabreze încăpăţînată săltând botul gros spre noapte. Se mlădie felin, într-o curbă abruptă, savant calculată, bag trenul, încerc să-l reţin pe o traiectorie mai blândă, cumva mai potrivită cu mine şi cu noaptea de afară. O mâzgă cenuşie cu sclipiri sângerii, rău prevestitoare, s-a lipit de cabină: am intrat în plafon. Ochii la altimetru: 80 de metri. Chioru, dragul de el! La 150 de metri bag flapsul şi raportez că sunt gata de dirijare.
- Pe 300 de grade…
Chioru a fost dirijat pe 270 de grade, spre vest, încerc să reconstitui situaţia de pe ecranele locatoarelor din punctul de comandă: cel putin două ţinte. Cine o fi decolat?

…

[p.95] Lucrurile mari se consumau între mine şi avion, destul de sus şi destul de departe ca să mă simt în siguranţă. Adunasem, în anii de zbor pe supersonic, un palmares impresionant de isprăvi palpitante. Nu numai eu, toţi adunam, dar nu asta era esenţial. Esenţial era ce se petrecea în fiecare dintre noi, după asemenea isprăvi. Când schimbări mici, abia vizibile, se însumau într-o rezultantă evidentă. Atunci veneau medici în halate albe, ne băteau genunchii dezgoliţi cu ciocănele de cauciuc tare şi hotărau: “mai merge” sau: “nu mai merge”. Părea simplu, poate chiar era simplă şi logică, unic criteriu de discernământ, înghesuirea orelor de zbor în căsuţele strâmte ale unor teste rigide şi întortocheate de al căror punctaj total depindea, simplu, totul. Ce se petrecea sub limita punctajului obligatoriu nu interesa. Nu se mai petrece nimic sub limita punctajului obligatoriu.

Uneori aterizam muţi, nu înţelegeam, nu era de înţeles ce se întâmplase sus, se căscau ochi avizi, se deschideau guri roşii de curiozitate între şiruri de dinţi rânjiţi, urechile îşi fremătau pavilioanele cartilaginoase, dornice să afle. Nu era nimic de aflat, nu digerasem încă ceea ce ar fi fost de aflat, pluteau în suspensie, între noi şi lume, secundele nelămurite şi care nu se mai lămureau niciodată; se strângeau doar într-un târziu alcătuind un ghem difuz, opac şi categoric, ca şinele de cale ferată răsucite în sus şi sfârşiind în două tampoane masive: până aici! Dincolo nu se pătrundea: secundele acelea, smulse nouă, viaţa trăită peste limitele ei. Atât de incredibil, încât se refuza cunoaşterii. Căutam complicitatea avioanelor, eram atât de noi înşine, sau deposedaţi de noi înşine, goi, şi evitam pe cei din jur. Erau situaţiile de vârf în care n-aveam nevoie decât de avioane, eram mai piloţi ca oricînd în zilele, lunile, anii urmând acelor secunde fantastice, niciodată aflate, întrebările erau gheare de foc lucid; pe urmă ne resemnam, ceea ce înnebunea era insistenţa celor de jos, care vroiau cu orice preţ să afle. Desenasem un MIG-21 pe coala albă, avântat, dedesubt măzgălisem: “Ioane, cum arătam ieri, când am coborât din avion?”

[p.131] Se întâmplau lucruri cumva ciudate, răsturnau într-un fel firesc gesturilor cu care urcam în cabine, porneam motoarele, decolam. Deveneau obişnuinţă, niciodată rutină, deveneam stăpânii, singurii, ai maşinii de zburat. Încercam să fim sobri, nu puteam fi sobri. Nu mai ajuta la nimic să fim sobri. Eram mai deştepţi decât constructorii cu frunţi boltite, care-şi cunoşteau alcătuirea până la cel din urmă şurub – dar moartă. Înţepenită în gânduri, în planşe foşnitoare, în metal lucios, ce folos – prin creierii geniali mişunau numai ecuaţii. Noi cunoşteam avionul zburând. Fiecare în felul lui, unii lucid, cu rigla inginerească în mână, Ştefan, el calcula totul la a şasea zecimală şi bătea cu palma în rezultatul subliniat roşu: “până aici”. Decola, şi zbura “până acolo”. După aterizare compara filmul barografului cu cifrele de pe hârtie, îşi făcuse o notiţă tehnică de uz personal, storcea din avion tot ce se putea, dar o făcea logic, matematic, ridica din umeri la riposte sceptice, argumentele lui erau rigla şi filmul de barograf. Eu – nu, creierul meu nu era logaritmal, eu simţeam. De unde, ce misterioşi transmiţători împlântaţi în metalul fremătător, ce receptori necunoscuţi în alcătuirea mea obişnuită, ştiam când şi cât şi în ce fel. Nu osmoză, nu mă confundam cu supersonicul, asta a fost numai de câteva ori şi doar scurt, aşa, clipe de dural şi flacără şi raţiunea seacă de metal gonind cu două mii cinci sute de kilometri pe oră, rupeau timpul în felii netede ce nu se atingeau, clipeşe astea în care nu mai eram.

Alteori însă metalul inteligent devenea brusc, metal ostil, dar ostil într-un fel copleşitor, care anula tot, sorbindu-ne în prăbuşirea şi pieirea înţeleptei lui alcătuiri. Atunci trebuia să ne rupem, catapultarea, spatele lipit de scaun, chingile blocate, picioarele înfipte în paloniere, mâinile înmănuşate apucând şi strângând manetele roşii. Trebuia să apăsăm nujmai, reflex format în ore lungi de exerciţii, catapultari la sol, salturi din AN – nu apăsam. Ne cunosşteam valoarea, din şcoală ştiam cât valoram, mai mult decât toate avioanele care brăzdau de la începuturi încoace cerul patriei, pilotul, atât mai rămânea din noi – dar tot aşa ştiam cam cât costă un avion. Râdeam de Costea care-mi povestea important zecile de milioane din gestiunea lui de cvasi-director în direcţia colaterală a unui minister misterios, dar asta nu era tot, nu era fundamentală matematica pe undeva meschină, reducând om şi avion la câteva kilograme de aur pur, mai era ceva care nu se măsura în cifre, în unităţi precise, exista adormit dar mereu prezent sub casca de metal alb şi apărea umplând cabina în situaţii limită străpunse de lumina pâlpâitoare a becurilor roşii, de agitaţia înnebunită a acelor pe cadranele negre, de revolta firescului din noi – articolul unu în conştiinţa de pilot care intră vâjâind în pământ: să-mi aduc avionul la aterizare. Rupt, mort, sfâşiat, ţinut în aer pe cioturile planurilor de voinţă, răcnetul, duhul pilotului scurgându-se prin manşă în fierăria lui sfârtecată, aici eram mai puternici decât el – mândria de a ne aduce avionul acasă.

Dar pentru a înţelege bucăţica asta esenţială din: a trai, ca să admiţi, trebuia să fi încercat măcar odată, să-ţi fi ars măcar o dată nişte ani în minutele aducerii unui avion mort la aterizare; să însufleţeşti cu căldura mâinilor scursă prin manşă, să convingi tijele rupte, pompele blocate, camerele de ardere sleite. Face parte din lucrurile blânde care nu pot fi înţelese, sau măcar acceptate, decât de piloţi. Aşa se pierdeau secunde preţioase, uneori hotărîtoare, nu secunde – secundele – deşi asta nu se mai află niciodată. Secundele hotărâtoare acordate avionului ca o ultimă şansă, şi care nu se mai află niciodată. Atunci veneau tipii din comisiile de anchetă, curaţi, bine raşi, severi până-n vârful petliţelor cu frunze aurii, şi radicali în concluziile furnizate de zece tone de metal învălmăşit, afumat, pleznit, amestecat şi înnobilat cu sânge. Cu creierii tescuiţi în cadranele zdrobite ale bordului, cu paloniere îndoite de forţa acelor secunde încă acordate, cu manşa frântă, păstrând ca o pecete, pentru tot restul vieţii ei de metal care a trădat, păstrând strângerea aceea de pumn înmănuşat pentru care nu există cuvinte, ci numai bănuită înţelegere.

Alteori însă reuşeam, veneau la aterizare, aduse prin vraja omului din cabină, avioane care după degajare erau trimise direct la fiare vechi. Avioane care, teoretic, nu puteau să se mai ţină în aer. Veneau icnit pe pantă, le ghiceam zborul şovăielnic, undeva, în birouri, se dizolvau foi cu calcule, desene complicate pe planşete de ozalit, tabele cu coeficienţi de rezistenţă. Se duceau dracului într-un vârtej alb, făcând loc fantomelor de avioane cu nituri sărite, cu comenzi blocate, cu turbine tocate, cu ajutaje desfăcute. Uneori se rupeau pe pistă, simplu, aterizau şi se rupeau, vraja era legată numai în aer jos totul se încadra în legi fireşti, matematică – era clar de ce se desfăceau avioanele alea pe pistă.

[p.154] Mai târziu, dar asta se întâmplă târziu de tot, după ce m-am obişnuit cu paşii Mariei pe scară şi în antreu, cu telefoanele chemând-o la spital în toiul nopţii, după ce am învăţat iar să bat în uşă înainte de a intra la baie şi Grifon s-a resemnat să doarmă în camera mea, după ce panglica neagră de catifea uscându-se pe balcon a devenit o prezenţă neluată în seamă – într-o noapte, venind de la zbor, Chioru întreabă, şi paşii lui au o rezonanţă misterioasă pe betonul aleii:
- Ştii ce a păţit Maria la ochi?
…dar tu ce-ai păţit, oricât ai încerca să pari lord în continuare, ştii că se întâmplă să fluieri vreun cântec printre dinţi?
Ridic din umeri:
- Un accident.
- Da, face Chioru, şi nu ştiu ce teribilă satisfacţie îi răzbate prin vocea stăpânită. Cu un Zlin. La aeroclub.
Zlin, jucarioarele acelea cu nasul roşu şi tren neescamotabil.
- Spune – urmează prietenul meu, rar, cântărind cu grijă cuvintele, ca atunci când destăinui un lucru grav, asupra căruia nu eşti încă pe deplin lămurit – spune că încearcă să înţeleagă – face un gest rotund, se întoarce pe jumătate, astfel ca gestul lui să-i cuprindă şi pe cei rămaşi în spatele nostru, şi pe cei care ne-au luat-o înainte, şi balizajul pistei, si siluetele opace, neclare ale hangarelor – încearcă să priceapă chestia asta…nu înţelegea ce facem aici.
- Cam scump.
- Pretinde că a reuşit, spune Chioru, dar din tonul lui pricep că nu e prea convins, ca să reuşeşti trebuie să porţi o cască grea de metal alb şi un costum complicat, incomod, cu multe tuburi şi fermoare. Trebuie să ţii o manşă în mână, sau măcar s-o fi ţinut vreodată, dar nu orice manşă, ci una grea, încărcată, de avion de luptă. Trebuie să simţi motorul arzând în spate cu 2000 de grade Celsius, trebuie să cunoşti tânguirea aerului sfâşiat la 2500 de kilometri pe oră. Să fi văzut măcar o dată cerul de dincolo de 22 de mii de metri, să simţi legănarea moale a avionului nemaiţinându-se pe aerul rar şi îngheţat. Chioru, care cunoaşte bine toate astea, adaugă repede, dorind să se convingă, cu glasul brusc repezit, puţin sălbatic, mai mult mârâie decât vorbeşte.
- Dar e aici.

A doua oară în seara asta urcă ceva cald, aproape uitat, credinţa, credinţa simplă şi bună – atât – pentru prietenul meu ameninţător, Chioru cel dur, surprins nepregătit de întorsăturile ciudate ale soartei, răsucit în el şi scos brusc, prea brusc – la iveală, crud, neacoperit, nepregătit pentru a fi privit de ochi străini.

Fragmente din romanul de aviatie “Culoarea Cerului ” de Doru Davidovici (publicata in anul 1981)

„N-am facut bagajele inainte de ultima aterizare, prudenta profesionala, fusesem prieten bun cu Alex, il ajutasem sa duca lucrurile la masina, radeam, avea un Wartburg – station alb cu albastru (…) Pe urma am baut asezati pe capota Wartburgului, Alex spunea ca nu-i ajunge luna de concediu, marea, soarele, schi nautic, suedeze bronzate, imi mancasem concediul pe anul acela, am ridicat din umeri; a venit nevasta-sa, i-am zis si ei de suedezele bronzate, s-a incruntat, a marait ceva. Adusese aparatul de fotografiat, sa nu-l uite ca anul trecut, ca in ceilalti ani, vacante intregi neimortalizate pe celuloid, l-a bagat in torpedoul masinii, n-au mai avut nevoie de el. A doua zi Alex a intrat in pamant, a cazut cu avionul la cateva sute de metri de fluviu, s-a imprastiat in lungul malului, a ramas o brazda groasa, incredibil de adanca; in pamantul negru luceau incrustate bucati de metal sfasiat.”

„Am dormit zece minute, suficient cat sa visez o gramada de lucruri, tata in balconul casei din strada Spatarului, tata pe malul Prahovei, tata in vizita la aerodrom, in sfarsit ,tata, si m-am trezit cu senzatia calda ca trebuie sa fie uite aici langa mine, am intins mana cautand mana calda, uscata, n-am gasit-o. Mangaiam muchia noptierei, lemn lustruit, lacuit, asta nu era vis, n-aveam sa mai intalnesc mana calda, uscata. Am infundat fata in perna si cred ca am spus „tata”, dar asa cum numim lucrurile de care ne dam seama abia cand nu le mai avem (…) Tatal meu, indarjit si necrutator, si pe care incepeam sa-l iubesc doar dupa ce inchideam usa si coboram pe scari, si pe urma la aerodrom, si il iubeam fix pana cand urcam scarile si deschideam usa din nou; pentru ca in afara de mana aceea calda care ma scotea din somn, tata mi-a dat numai haine, pantofi, mancare, jucarii, carti, ceas cu cronograf si bani de buzunar.”

Fragmente din romanul de aviatie “Insula nevazuta ” de Doru Davidovici (publicata in anul 1976)

„Il cunosteam mai de demult pe Ringo, adica credeam ca-l cunosc, ne intalneam pe strada, il mangaiam, iar caniche-ul alb ma adulmeca politicos si pleca mai departe la treburile lui de caine. Asta pana in dupa – amiaza aceea fierbinte, molesitoare, cand, vazandu-ne plictisiti de moarte, Ringo s-a hotarat sa vorbeasca.”

„- Si apoi, a adaugat Liliana, daca vrei sa fii un tata adevarat, afla de la mine ca toti copiii vor sa se mandreasca cu parintii lor. Ce ai facut tu ca Stefanel sa se laude cu tine?

• Bine, dar sunt aviator! m-am indignat. Cati copii au parinti aviatori?
• Ha, ha! a ras scurt Liliana. Cand Stefanel o sa se duca la gradinita aviatorilor, acolo toti copiii au tati aviatori.

Asta era un lucru la care nu ma gandisem. Mi-am scarpinat ceafa si mi-am muscat buza de jos. La urma-urmei, de ce nu? Marea, palmierii, nisipul de coral si simpaticii locuitori cu pantaloni albi din panza groasa de corabie…”

„- Vleau – a spus apasat baiatul, si caldura aceea din mine a devenit insuportabila, a explodat, si doua lacrimi mari, grele, speram – neobservate pentru doamne – mi-au curs pe obraji poticnindu-se in barba – vleau si eu sa vad Insula Oamenilor cu Pantaloni sin Panza de Co… de Corabie…”

Fragmente din romanul de aviatie “Intrarea Actorilor ” de Doru Davidovici (publicat în anul 1977)

„…după ce i-am anunţat că în mod cert voi deveni pilot de vânătoare, mama plângea în dormitor seara, înainte de culcare, îl auzeam prin peretele subţire pe taică-meu încercând s-o liniştească, iar dimineaţa amândoi, voit nepăsători şi ferindu-se unul de celălalt, îmi ofereau – în treacăt şi absolut întâmplător – prinosul fără miros al dragostei lor părinteşti: Ia, distrează-te… Distrează-te cât mai ai timp, tălmăceam în privirile lor îngrijorate.“

„ – Cred ca o sa-ti spun Lena, am anuntat. Ileana e prea lung si suna asa…arhaic.

Fata m-a privit de sub coama ei lunga, acum incalcita: inota fara caca si parul i se uscase in late care se incurcau intre ele:

• Chiar te-ai inscris la scoala de aviatie?

Dumnezeule de cand asteptam intrebarea asta! Am ridicat din umeri, nepasator: da. Si-a prins genunchii intre brate, si-a culcat capul pe genunchi; avea bikini minuscul, desenat pe ea cu multa economie; vedeam la fiecare micare fibre tari reliefandu-se prelungi sub piele, ondulandu-se, ca apoi sa dispara, topite, in arama picioarelor zvelte si puternice.

- Ai zburat vreodata?

…in fiecare noapte, uneori si ziua in amiaza mare, de cate ori sint lasat in pace. Botezul aerului avea sa mi-l faca peste nu mult timp un instructor de zbor cu miscari incete si umeri lati, poreclit Fitil, dar stiam dinainte cum o sa fie, asa ca surpriza si-a scazut mult din efect. In zborul acela am descoperit insa avionul, asa cum nu-l stiam…

- Bineinteles, am spus. E nemaipomenit. Deasupra numai cer… …si dedesubt numai pamant, a completat Lena. Intr-adevar, nemaipomenit.

Am privit-o descumpanit…”

„Nu stiu cat alcool era in mine si cat a fost restul, aducere aminte, gheara grea si fierbinte racaindu-mi pieptul si strangandu-mi gatlejul, impiedicandu-ma sa respir; nu stiu daca chiar am strigat si am cazut in mormanul de zapada din stanga intrarii; stiu numai ca m-am pomenit alergand bezemtic pe alee, spre hangare, eram tot plin de zapada; pe fata, in ochi, in par, o simteam prelungindu-mi-se pe ceafa intr-o suvita subtire si inghetata, in nas, patrunsese sub camasa, pantalonii aveau si ei o scoarta de zapada inghetata. Alergam in nestire prin ninsoare, nici nu se putea altfel, o noapte de An Nou fara o ninsoare domoala, bogata, fulgi desi si mari rotindu-se in lumina proiectoarelor luminand portierele imense ale hangarelor; am alergat asa uitand de santinele, de pantofii in care picioarele imi inghetasera deja, suvite de par blond, greu si fierbinte ca metalul topit, imi mangaiau obrajii si gura plina de zapada. Am ajuns la hangarul escadrilei, gafaiam, ma ustura in fundul gatului, si nu stiam daca e aerul rece sau, dimpotriva… M-am strecurat printre glisiera ultimei portiere si peretele hangarului, simteam in nari mirosul de metal inghetat de ulei sleit, mi-am zdrelit pieptul si spatele in spatiul ingust; cand m-am trezit inauntru, in vastitatea intunecoasa de sub bolta de beton, am respirat usurat…

…Avioanele asteptau ridicand intrebatoare boturile, isi inaltau oblic elicele, ca sa-mi faca loc sa trec, se framantau pe jambele solide incuviintandu-ma cu fluturari mute de comenzi. M-am strecurat printre aripile boante, printre fuselaje masive, pana la avionul meu; acolo m-am lipit cu tot corpul de fuselaj, si metalul inghetat m-a mangaiat moale sub palme si sub pieptul zdrelit, „Dumnezeule” am spus, cred ca am rostit cuvintele cu glas tare, „cum am putut fi atat de idiot?” Idiot era putin spus, am intrezarit ochii Lenei, intunecati, cu lumina aceea galbena mereu la panda, ochi dragi, obositi de atata panda, obrazul ingust, suvita de par blond supta in coltul gurii, tricoul subtire de bumbac si picioarele bronzate varate in cizmele portocalii de cauciuc. Cum naiba am crezut ca avionul, fier mort, avionul singur… IAK-ul clipea ciclopic din cabina bombata, ma invaluia intelept cu aripile lui retezate, freamatul metalului plamadit in avion, al metalului care inceta sa mai fie fier mort.

… Nu stiu cat am ramas asa in hangarul inghetat, numai in camasa, tremurand din tot trupul, lipit de avion. Se apropiase parca si se lipise de mine, presandu-ma de avion, Lena, cu haina ei pescareasca din panza cerata; nu ne vorbeam, nu era nevoie de cuvinte, ajungea numai ca o stiam langa mine, era asa bine, parca incepuse sa se incalzeasca tabla rece, si ma cuprindea caldura aceea de miez de zi varateca…”

Fragmente din romanul de aviatie “Lumi Galactice ” de Doru Davidovici (publicata in anul 1986)

„Am ajuns la OZN-uri pornind din interiorul profesiei mele de pilot, cautand poibile raspunsuri la lucruri inexplicabile, intamplate pe cerul planetei. Stiam din rubricile de senzatie ela ziarelor ca uneori unt vazute zburand aparate ciudate, noptile erau brazdate de lumini galbene, rosii, verzi, pe ecranele radar impulsuri albe lasau dare fosforescente care se frangeau in zig-zaguri impoibsile. Controlori de trafic si echipaje ale marilor companii aeriene raportau observarea unor obiecte zburatore care nu raspundeau la transponder, se aliniau in zbor cu aeronave de toate felurile provocandu-le perturbari in functionarea motoarelor si aparaturii de bord, apoi accelerau, disparand cu viteze de necrezut. Nicaieri nu e precizeaza vre-un mod de actiune in cazul intalnirii in zbor cu OZN-uri, dar asta nu ma deranja foarte tare. Aveam un avion rapid, existau statii radar cu distanta mare de descoperire, cand unul din bizarele aparate avea sa fie detectat, voi fi dirijat la el, i lucrurile se vor rezolva intr-un fel sau altul, la fata locului. De fapt, nici nu eram convins ca ar fi ceva de rezolvat; astfel de intalniri aveau loc uficient de rar, si de regula pe alte meridiane, si relatarile oficiale sau incerte, confuze, lasau lucrurile intr-un suspens din care oricine putea crede ce vroia. Pe urma, doi dintre camarazii mei de unitate, piloti mai varstnici, cu multa experienta, au avut o intalnire directa cu OZN si lucrurile, in loc sa se limpezeasca, au devenit mai neclare. „Era asa – spunea unul dintre ei – o fera de lumina alba, cam cat o minge de bachet, o aveam pe radarul de bord la 15, 12, 10 km, dar o vedeam si la ochi, cand au mai fost sase-sapte mii de metri pana acolo, goneam in fortaj total, am avut dintr-odata senzatia ca ceva nu merge cum ar trebui sa mearga. Adica dintr-o data s-a facut cald in cabina, si radarul de bord parca era bruiat, si aveam paraziti in casti, si pe urma nici radioul nici radiolocatorul n-au mai functionat deloc. Era din ce in ce mai cald, tranpiram sub costumul anti-g, oxigenul din maca avea gust de metal incins, si cand tabloul de bord a inceput sa-mi joace in fata ochilor, era exact ca la acrobatie, cand depasesti suprasarcinile admise, si campul de vedere se strange inaintea aparitiei valului negru, si eram moale si ametit, atarnam in chingi, aunci am degajat si am venit acasa. Iar dupa ce am virat spre aerodrom am avut din nou si legatura radio si, statia radar a functionat din nou. Jos, operatorii de radiolocatie spuneau ca au avut un impuls ca de avion care statea pe loc, si pe urma a disparut cu viteza foarte mare. Spuneau ca niciodata n-au vazut vre-o tinta diparand cu viteza asa de mare”.

Bineinteles, nu mi-a placut sa aflu ca cerul planetei e bantuit de aparate mai perfecte decat avionul meu de vanatoare; aparate bizare care funtionau pe principii nici macar banuite…”

„Apoi am vazut si eu OZN-ul meu, atat doar ca de la sol, intr-o noapte de decembrie. Am vazut un corp oval, cu marimea aparenta a unui avion de vanatoare MiG-21, privit de la 3-4000 metri – deci patru-tri miimi -, zburand paralel cu coama unui acoperis, perfect rectiliniu, parcurgand in 45-50 ecunde 50-60 de grade de orizont si disparand dincolo de crengile salcamilor dintre blocuri. Avea o culoare alb-violeta stralucitoare, si lasa o dara lunga, inguatandu-se pe masura ce se departa de obiect, de fapt doua dungi de lumina subtire care se intersectau, si acolo unde se intersectau lumina devenea mai puternica, pe urma se subtia, se ingusta, se topea, in cerul intunecat; iar oul acela alb – violet, inainte de a dispare, isi vira culoarea spre rosu – rosu portocaliu. In acea iarna a lui 1972 aveam deja noua ani de zbor si eram suficient de familiarizat cu siluetele avioanelor civile, militare, zepeline, cu rachete, meteoriti, fulgere globulare, planeta Venus, inversiuni de temperatura, stoluri de gaste, rate, si cam ce se mai pune in seama OZN-urilor. Stiam cum arata o treapta de racheta intrand in atmosfera, si un satelit artificial, dar ce vedeam eu atunci nu semana nici cu una nici cu alta. Nu semana cu nimic. Cunosteam o gramada de lucruri care zboara si pot pacali un profesionist luandu-l prin surprindere – elicoptere noaptea, sau un avion zburand la joaa inaltime cu fortajul cuplat, cu farurile aprinse -, dar corpul acela oval nu era nici elicopter, nici avion cu fortajul cuplat. Am alergat la punctul de dirijare, unul din baietii de acolo a ras: „pun pariu ca vine pentru OZN”, n-am pus nici un pariu, intr-adevar, pentru OZN veneam. Asa am obtinut confirmarea radar a obiectului vazut, travera inca ecranul statiilor de radiolocatie zburand perfect rectiliniu, de la nord la sud, cu aproximativ 6000 kilometri pe ora, la ceva mai mult de 70 km inaltime.”

„…ce cuprinde cartea este părerea mea – în privinţa fenomenului OZN – înţelegând prin aceasta exact posibilitatea unui adevăr care să contravină acestei păreri. Şi la care aş adera în momentul în care aş fi convins că acesta este, în sfârşit, adevărul. De aceea am scris la persoana întâi. Pentru că oricând e posibil să se întâmple lucrul acela. Poate chiar mâine. Poate peste o oră. Poate se întâmplă chiar acum.“

„Ma intorc la singurul OZN pe care l-am vazut, pentru ca tot ce am citit, auzit, vazut in filme, fotografii, la TV, nu face cat acele secunde in care un corp oval a traversat orizontul, schimbandu-si sub ochii mei culoarea, de la albul stralucitor al flacarii de magneziu la rosu-portocaliu, disparand apoi in crengile salcamilor dintre blocuri”

„In toata aceasta istorie neconventionala, istorie contradictorie nu prin ea insasi, ci numai in comparatie cu modelul, inca acceptat ca fiind cel mai apropiat de realitate, apar cu insistenta si evolueaza dezinvolt aparate de zbor care, in functie de raportul lor cu oamenii acelor vremi, pot fi impartite in doua: unele, construite si folosite de acestia, altele – la fel de misterioase si intangibile ca OZN-urile de azi. Pentru ca sunt aviator si domeniul meu ma intereseaza indiferent de epoca, inteleg sa ma ocup mai intai de masinile zburatoare ale oamenilor de demult.

Oare zborul se poate realiza numai cum stim noi ca se realizeaza? Daca cei din vechime puteau face o multime de lucruri mai bine decat noi, sau ajungeau la rezultate similare folosind cu totul alte cai, surprinzatoare si inaccesibile noua, oare nu tot asa au invatat sa zboare – fara sa utilizeze motoare Rolls-Royce pentru treaba asta? Levitatie, energie musculara, baloane cu aer cald? Sisteme pe care nici macar nu le putem imagina? Cu ce mentalitate o fi convietuit nivelul tehnic pe care ni-l asumam ca fiind propriu numai civilizatiei noastre avansate? Ce rezultat poate avea impactul dintre o civilizatie de factura orientala, spiritualizata prin insasi esenta ei, si elemente de neasteptat progres, de inevitabila revolutie tehnologica, rezultate din cunostintele inerente obtinute si de o asemenea civilizatie? E ca un sarpe care isi musca coada. Ne putem face o imagine, de altfel, urmarind cronica chineza din vremea imparatului Shun (2258-2208 i.e.n.). La curtea acelui imparat a fost construita o masina zburatoare; termenii imprecisi n-au putut oferi o reconstituire exacta din punct de vedere tehnic – totusi putem afla ca masina era echipata cu aripi si parasute. Chiar, cum gandeau cei de acum patru milenii, ceea ce azi numim fuselaj? ampenaj? comenzile avionului? Alt imparat chinez, Cheng Tang, mai apropiat noua cu cinci sute de ani, a poruncit prin 1760 i.e.n. lui Ki-Kung-Shi sa construiasca un vehicul zburator. Cronica atesta construirea masinii de catre Ki-Kung-Shi, si aflam ca masina a zburat, dar ulterior aeronava a fost distrusa, ca sa nu cada in mana dusmanului.

Zborul nu ramane, traiectoriile in aer se sterg, si urma lor poate fi descifrata numai pe pamant. Unde sunt ramasitele acelor aparate de zbor? Oare erau atat de diferite, incat sa nu le putem recunoaste in putina zestre descifrata din ce a ramas in urma unor civilizatii care, in vremea lor de dainuire, pareau la fel de vesnice si imuabile cum ni se pare, azi, viata noastra? Pantha rei, spuneau anticii, dar lucrul asta trebuie simtit atunci cand il spunem. Cred ca exact asta am uitat: continutul cuvintelor, dincolo de forma. Nici macar n-am uitat, corect e: nu mai avem timp sa ne gandim la continut. Il consideram inclus cuvantului si spunem senini: ei n-aveau cum sa zboare. Totul se misca. Si vin atunci acele machete de pasari din vechiul Eghipet, categorisite de arheologi drept “obiecte rituale”, si in care numai ochiul specialistului a reusit sa vada modelul functional al unor aparate de zbor. Vin toate acele numeroase si coplesitoare – in exactitatea reprezentarii schematice – imagini de zei instalati in aparate de zburat, unele prevazute cu aripi, roti, ajutaje de evacuare, organe de comanda, si orice aviator neavizat, pus in fata unei astfel de reprezentari, poate spune: “ce aiureala, dar uite, are mansa. Are patina de aterizare, si asa mai departe. Uite jetul de propulsie, se vede la fel cum vedem fortajul avioanelor noastre, de decolare”. Am facut experiente, cu unii din colegii mei de regiment.

Vechi, anacronice, fantastice, legendele se confirma din ce in ce mai des ca depozitare ale lucrurilor, asa cum au fost ele. Asa cum au curs ele in acel trecut in care s-au tesut legendele, nu povesti, ci realitati incrustate in memoria ancestrala a omenirii, transmise peste timpuri care nu le puteau descifra talcul real, si dezlegate abia acum, cand lucrurile ne sunt – aparent – atat de la indemana. Abia acum cand am ajuns iar acolo unde am mai fost odata. Talcuri descifrate se numesc Thor Heyerdhal si Hon-Tiki, toate acele situatii cand fantezia s-a sprijinit pe stiinta si stiinta a confirmat fantasticul. Nici macar nu era fantastic. Lucrurile erau asa ca intotdeauna, atat doar ca distanta dintre cum erau ele de fapt si cum credeam noi ca au fost era fantastica. Prin extrapolare, oamenii zburatori, atat de des pomeniti in legendele incase, sa fi fost numai inchipuire? Imaginile descifrate pe Poarta Soarelui, orasul de legenda confirma Cerra Galan, cu turnurile – case uriase numite “ale oamenilor zburatori” – paralelipipedice, fara scari, fara usi, accesibile numai printr-o deschidere in acoperisul cladirii, toate acestea sunt numai folclor? Exotic si tulburator, dar numai folclor? Ce ratiuni puteau avea acele “case”? Oare, nu exact aparentul lor absurd comunica ceea ce ar fi de comunicat? In aceeasi zona, leagan al multor istorii bizare, unele nescrise, altele nedescifrate, istorii niciodata legate intre ele – desi totul se leaga – sunt pistele de la Nazca, atribuite, nu stiu de ce, extraterestrilor. Acei extraterestri, daca au venit vreodata, au descins din rachete de explorare, care nu aveau nevoie de piste; nu te duci sa cercetezi o planeta necunoscuta cu astronave care necesita trei kilometri de teren neted pentru asolizare. De fapt, pistele de la Nazca sunt numai o parte a unui complex in care aviatorul descifreaza cu usurinta toate elementele aeroportului modern: radiofarul indepartat, concretizat prin imensul candelabru din golful Pisco; luminile de apropiere, trasate pe sol cu benzi de materiale puternic contrastante; in cele din urma, pistele propriuzise. Aranjamentul nu corespunde exact reglementarilor aeronautice aflate azi in vigoare, dar diferentele sunt scuzabile. Nu stiu ce vor sa fie imensele imagini zoomorfe trasate pe sol, intre piste; dar nu cred ca vizitatori veniti de departe s-ar fi dirijat dupa maimute si paianjeni sapati pe solul planetei straine. Acei colegi din nestiut vor fi avut mijloace automatizate, electronice sau de alta natura, pentru trasarea directiei si indicarea locului de aterizare. Ce se intampla la Nazca e mult mai aproape de mentalitatea noastra de oameni ai acestui Pamant, decat de vizitatori veniti dinafara. O linie dreapta uneste, de la nord-vest la sud-est, candelabrul din golful Pisco cu pistele de la Nazca, intre orasul Mellendo, din sudul Peru-ului, pana departe spre sud, in Chile, se poate urmari o directie precisa marcata de ziduri oblice din stanca cu imagini de mari dimensiuni sapate in piatra: dreptunghiuri, sageti, patrate. La Nazca se putea veni la aterizare si invers, din sud-est spre nord-vest! Si cele doua sensuri de aterizare erau marcate diferit, pentru a evita confuziile, asa cum radiofarurile unui aeroport, situate in capetele opuse ale pistei, bat semnale diferite, care indica sensul pistei in serviciu!

Si pentru ca suntem in Anzi, si undeva toate lucrurile se leaga, desi aparentele sunt foarte greu de pus cap la cap, nu pot uita raspunsul pilotului Guillaumet, pionier al liniilor postale aeriene in America de Sud, dat unui coleg al sau ajuns celebru si ca scriitor, Antoine de Saint-Exupery. Guillaumet, cazut cu avionul in muntii aceia neamblanziti, ajuns la liman dupa cinci zile si cinci nopti de mers pe jos in ariditatea verticala, ostila, inghetata, aude exclamatia admirativa a camaradului sau venit sa-l vada in spital: ai luptat ca un animal! Nici un animal n-ar fi facut ce am facut eu, a raspuns Guillaumet.

Este greu sa descifrezi logica unor civilizatii terestre anterioare, chiar daca exista numitorul comun al aceleiasi planete; cum sa patrundem logica unor semeni veniti absolut dinafara? Poate suntem inconjurati, ne impiedicam literalmente de urme, semne, mesaje lasate de cei veniti de departe – atat doar ca nu stim sa le recunoastem. Poate – spun unii – noi insine suntem un asemenea mesaj. Si atunci cand am pus mana, in sfarsit, pe o urma tulburatoare, nu stim sa o interpretam cum trebuie, pentru ca nu putem deosebi partea de intreg.

In secolul III i.e.n., poetul clasic chinez Qu Yuan povestea despre zboruri la mare altitudine, deasupra pustiului Gobi si muntilor Kun-Lun, intr-un car de jad. Impresionante sunt detaliile privitoare la pilotarea aeronavei in functie de vant – orice aviator recunoaste triunghiul vitezelor, ABC-ul navigatiei aeriene, pe care lectorii se straduiau sa ni-l bage in cap in Scoala militara de aviatie! Se pare ca geniul poporului chinez nu s-a oprit la premiere ca hartia, matasea, praful de pusca, acul magnetic, aparatul Roentgen. In secolul IV, de data asta al erei noastre, Ko-Hung descria un vehicul aerian pus in miscare de aripi batante, sau poate rotoare instalate pe un elicopter primitiv. In comparatie cu aeronava de jad a lui Kun-Lun, aparatul era absolut primitiv – oare aici, intre sec. III i.e.n. si sec IV e.n. se situeaza acel inexplicabil moment de uitare? – si astfel vehiculul lui Ko-Hung apare ca o amintire a unor vremuri de demult? Relatarea oglindeste suficient de limpede simplismul masinii si al materialelor din care era facuta: “unii au facut un car zburator din lemnul arborelui jujuba, si au folosit curele din piele de bou, legate de palete rotitoare, care puneau in miscare masina”.

Cred ca lingvistii Academiei internationale pentru studiul limbii sanscrite de la Mysore – India, au dobandit serioase cunostinte de aviatie traducand vechi texte indiene. Poemele clasice Mahabharata si Ramayana vorbesc curent despre vimaane – aeronave circulare, cu doua punti suprapuse, cu hublouri si dom central. Parca am mai auzit de asemenea masini zburatoare, si din nou se leaga lucruri de nelegat – OZN-ul clasiceste exact o aeronava discoidala cu dom central. Vimaanele scoteau un sunet melodios in zbor si se deplasau “cu viteza vantului”; ele erau pilotate de eroi ai mitologiei hinduse, dar felul in care Ramayana trateaza problema ma cutremura, pentru ca recunosc, in procesul de selectare si instruire a pilotilor de vimaane, intreg algoritmul metodic la care eram supusi, colegii mei si cu mine, atunci cand faceam trecerea pe un nou tip de avion. Si parti din Ramayana devin, simplu, instructiuni de selectionare a personalului navigant, si manuale metodice de tehnica pilotajului, perfect valabile acum – ca si atunci. Astfel, cel care pilota o vimaana trebuia sa fie bine antrenat, altfel era “oprit de la zbor”. Vimaana executa, cu gratie si usurinta, atat manevre pe care azi le executa elicopterele, sau numai doua tipuri de avioane aflate in exploatare curenta, celebrul BAE (Hawker-Siddeley) Harrier si omologul sau sovietic IAK 36, adica decolare-aterizare verticala, zbor la punct fix, zbor de translatie – cat si zborul orizontal “cu viteza vantului”, caracteristic aeronavelor militare.

Notiunea de “viteza vantului”, in acest context exact si sofisticat, ar putea fi mai mult decat o figura de stil, indicand viteza de deplasare a perturbatiilor prin aer – viteza sunetului. Dupa aterizare, vimaanele erau adapostite in vimaana griha – hangar, si alimentate, dupa unii, cu un lichid alb-galbui, dupa altii, cu mercur, folosind ca forta motrice “viforul” dezlantuit prin descompunerea carburantului. Nimic nou sub soare, specialistii de la NASA mai au putin si pun la punct motorul ionic cu … mercur (dupa alti autori, motorul-racheta electric foloseste ca sursa de ioni un generator de vapori de cesiu sau thoriu). Poemul antic indo-tibetan “Samaranganasutradhava” explica astfel modul de propulsie al unor masini zburatoare: “corpul masinii … trebuie sa fie puternic si usor, asemanator cu o pasare in zbor. Inauntru se aseaza o instalatie cu mercur si o instalatie de fier, pentru incalzire. Prin mijlocirea puterii care se ascunde in mercur si care pune in miscare un vifor, omul aflat in acest car strabate mari departari in zbor. Datorita mercurului, carul capata o miscare ca a traznetului”. Cu totul altceva decat curelele din piele de bou, care miscau palete din lemn de jujuba. In plus, se pare ca acest motor nu avea nevoie de aer pentru functionare, putand fi folosit la deplasari dincolo de limitele atmosferei terestre. “Rig-Veda” ne ofera insa descrierea unei aeronave ce pare inzestrata cu un motor aeroreactor, adica un motor reactiv care necesita pentru functionare aerul atmosferic: “La mijlocul navei, o lada grea, metalica, este izvorul fortei. De la aceasta lada, forta trece in doua tevi mari, asezate in fata si in spatele navei. Afara de ele, forta mai trece prin opt tevi indreptate in jos, iar tijele de sus stateau inchise. Vartejul se napustea cu putere si se izbea de pamant, saltand astfel nava in sus. Cand nava se inalta destul tevile indreptate in jos erau inchise pe jumatate, pentru ca nava sa poata atarna in vazduh fara sa cada. Atunci partea cea mai mare a vartejului era calauzita in teava din spate, spre a putea tasni afara forta eliberata ce avea sa impinga astfel nava inainte”.

Aceste doua texte merita multa atentie; este limpede ca ele descriu aeronave avansate in sensul actual al notiunii, creatii in prima linie a tehnologiei terestre. Amintesc doar avionul cu decolare-aterizare verticala Mirage III-V-02, conceput de specialistii firmei Dassault ca avand opt motoare dispuse vertical, pentru decolare-aterizare verticala, si un motor orizontal, pentru realizarea zborului obisnuit. Putin confuz, si lasand deci posibilitati de interpretare, este aliniatul cu tevile care pleaca de la izvorul fortei, in fata si in spatele navei. Acestea pot fi asimilate fie cu un ajutaj de evacuare anterior si cu unul posterior, aeronava putand fi deplasata pe aceeasi directie in doua sensuri, fie una din tevi constituia difuzorul prin care aerul era adus la motorul reactiv – izvorul fortei – si cealalta constituia efuzorul, prin care fluidul de lucru era propulsat in atmosfera. Practic, schema de functionare a oricarui avion militar din zilele noastre, cu priza de aer frontala si motorul plasat central: seria MIG-urilor, de la 15 la 21; Vaught A-7 Corsair; Bae Lightning-ul britanic contemporan, nu cel american, din razboiul al doilea mondial; F-84, F-86, F-100, F-16 – toate sunt construite dupa aceasta schema.

Inlocuind in textul vedic termenii comuni, care incercau sa explice in limbaj curent o problema de stricta specialitate in termeni adecvati, obtinem un text succint, care expune foarte limpede pilotului schema constructiva, principiul de functionare si modul concret de folosire a aeronavei antice: motorul navei este plasat central; de la motor pleaca un efuzor anterior si unul posterior; de asemenea, mai exista opt ajutaje reactive plasate vertical. La decolare se actioneaza manetele ajutajelor verticale; fluidul de lucru loveste solul si ridica aeronava.

Ajungand la inaltimea de siguranta se trece la zbor orizontal prin inchiderea partiala a ajutajelor verticale si deschiderea efuzorului posterior; iesind prin acestea, jetul de gaze impinge aeronava inainte. Simplu si la obiect. Amintesc doar ca acum, din 1985, dispunem de numai 2 aeronave operationale care functioneaza pe acest principiu simplu: Hawker-Harrier si IAK-36. Mai amintesc ca marea problema a acestui tip de avion – cu decolare-aterizare verticala – este stabilitatea in zborul vertical si de translatie; si pentru ca aceste manevre delicate sa poata fi executate in siguranta, este necesar ca raportul tractiune/greutate la acest gen de aeronave sa fie de minimum 1,2. Vimaanele erau folosite in mai multe feluri: pentru transport, vanatoare, razboi. Amanunte primim de la Maharishi Bharadvai, unul din invatatii acelor vremuri: “un aparat care se misca prin propria sa forta interna, fie pe pamant, pe apa sau in aer, se numeste vimaana; care se poate misca pe cer dintr-un loc in altul, de la tara la tara; de la o lume la alta; un astfel de aparat e numit vimaana de preotii stiintelor”. Ce vrea sa insemne: de la o lume la alta?

Acei preoti ai stiintelor – piloti din vechime – detineau “secrete” a caror cunoastere si aplicare ne-ar face fericiti astazi:

- secretul construirii aparatelor de zbor care nu pot fi rupte, nu pot fi frante, nu pot fi distruse prin foc, nu pot fi nimicite;

- secretul opririi aparatelor de zbor dusmane;

- secretul de a face invizibile aparatele de zbor;

- secretul de a auzi zgomotele lor si tot ce se vorbeste in aparatele de zbor;

- secretul de a cunoaste imagini din interiorul aparatului de zbor;

- secretul stabilirii directiei aparatelor de zbor;

- secretul de a face sa isi piarda cunostinta cei ce se gasesc in aparatele de zbor inamice si de a distruge aparate inamice.

Deci acele nave erau relativ indestructibile; puteau fi facute invizibile; exista legatura, intre ele si cu solul, prin sisteme similare cu radioul si televiziunea zilelor noastre; exista un sistem de navigatie, etc. Trec in revista aceste “secrete”, care arata ca istoria planetei – cu sulite, bate, arcuri, sau cu vimaane formidabile – n-a fost in nici un caz potolita – si din nou, nu pot sa nu leg intre ele cateva lucruri, aparent despartite prin timp, spatiu, psihologie, apartenenta la o civilizatie sau alta. Lasam la o parte ca vimaanele nu puteau fi rupte, frante, distruse prin foc, nimicite, si ca doar in ultimii cinci ani, sa zicem, sute de aeronave contemporane au fost rupte, frante, distruse prin foc, nimicite; lasam la o parte ca germanii construisera la inceputul razboiului al doilea mondial statii de ascultare primitive, elementare, care acum ne fac sa ne tavalim de ras, dar care atunci reuseau sa anunte cu cateva minute mai devreme – minute esentiale – apropierea formatiilor de bombardiere inamice; lasam la o parte si faptul ca noi, tot de la inceputul razboiului al doilea mondial, am reusit chiar sa dezlegam “secretul” de a vedea aparatele de zbor prin intermediul radarului, secret nepomenit de Maharishi Bharadvai (posibil insa sugerat discret prin “secretul de a face invizibile aparatele de zbor” – acum se fac incercari de creare a unui avion “invizibil” pentru statiile de radiolocatie), dar ce ma face sa spun ca din nou se leaga ce nu ar fi de legat, este acel cumplit “secret” al opririi navelor dusmane, aflate in zbor. La 13 aprilie 1970, orele 21 si 41 de minute, John-Jack Swigert, pilotul modulului lunar al expeditiei Apollo 13, raporta bazei de la Houston: “Sunt pe emisie acum – nu mai am nici un fel de curent. Hei! s-a ispravit. Ei, ei au ucis elementul de combustie. E mort”. In contextul convorbirilor anterioare, si celor ce au urmat, era limpede ca atat baza Houston cat si baza Swigert stiau foarte bine despre care “ei” este vorba. Acei “ei” care ar fi provocat explozia ce a produs distrugerea elementului de combustie din modulul de serviciu. Acei “ei” care cunosteau si aplicau, din ratiuni care ne scapa, “secretul opririi vimaanelor dusmane”.

In limba sanscrita exista termenul “vimaana vyda”, tradus prin: stiinta construirii si manuirii aeronavelor. Nu sunt cuvinte fara acoperire, alte texte traduse de catre Academia din Mysore descriu amanuntit cele 30 de parti componente ale aparatelor de zbor. Exista si un “digest” de fiziologie aeronautica, in care se prevad elemente referitoare la hrana si echipamentul pilotilor. Tehnologia producerii de vimaane e luata de la zero; sunt specificate 16 feluri de metale folosite la constructia aparatelor de zbor; din acestea numai 3 au putut fi identificate de noi. Alt text sanscrit, perfect asimilabil unui manual combinat de exploatare in zbor si metodica a tehnicii de pilotaj si navigatie aeriana, este acea cronica “manusa”, adica intemeiata numai pe fapte reale, intitulata “Samara Sutradhara”. In peste doua sute de paragrafe, textul sanscrit analizeaza competent probleme ale constructiei aeronavelor, elemente de tehnica de pilotaj – decolarea si aterizarea in diferite configuratii, aterizarea fortata, zboruri pe traiecte de mii de kilometri, probleme legate de ciocnirea vimaanelor cu pasarile. Inseamna ca erau totusi aeronave asemanatoare cu ale noastre, ca parametri, constructie, mod de functionare – daca se temeau de pasari. Inseamna ca erau vulnerabili, si asta mi-i apropie. Eu am luat pasari in zbor, de doua ori, si stiu ce inseamna asta; a doua oara era sa mi se opreasca motorul, prima data am scapat cu fuselajul turtit in dreptul inelului din bot, eram cu un MIG-15. Si am vazut la alti colegi ai mei, avioane sifonate urat de tot de pasari, si am vazut un MIG-21 aterizand cu motorul oprit de pasarile aspirate prin difuzor dupa trecerea radiofarului apropiat. Nici noi n-am reusit sa rezolvam aceasta problema si in fiecare am pierdem, sau sunt avariate avioane, in urma impactului cu pasarile. Pentru ca la o mie de kilometri pe ora ciocnirea cu un ghem de pene naste totusi forte de ordinul miilor de kilograme. Si mi se par dintr-o data apropiati acei aviatori care isi temeau vimaanele de pasari. Si mi-i apropie faptul ca erau fericiti cand zburau, astfel incat ii simt pe pilotii din vechime ca pe un fel de colegi de demult, de care sunt apropiat structural: “Frematand de bucurie, Arjuna sari in carul sau ceresc, ce se avanta numaidecat in cer”. Cred ca nu suntem totusi foarte deosebiti: si noi redevenim noi insine doar in cabinele aparatelor noastre. Se pare, deci, ca cerul zilelor de atunci era strabatut de aparate zburatoare construite si pilotate de oamenii Pamantului acelor vremuri; se pare ca modelul istoric conventional nu cunoaste, sau ocoleste, momente in care istoria planetei n-a curs atat de uniform, de liniar, de la razuitoarea din paleolitic, la naveta spatiala de astazi.

In secolul XII, Roger Bacon scria: “masini de zburat ca acestea exista de multa vreme, si se mai construiesc chiar si in zilele noastre” (cf. Bergier et Pauwels).

Se pare ca am mai zburat odata, demult.”

Fragmente din romanul de aviatie “Ridica-te si mergi” de Doru Davidovici

„Exact asta e, …, când iubeşti pe cineva e ca şi cum tot timpul ai fi ameţit de acel cineva. Om sau animal, sau ce vrei tu să iubeşti. Ce s-a întâmplat să iubeşti, pentru că de fapt lucrurile astea se întâmplă cum vor, şi când vor ele, altfel ar fi atât de simplu, şi atunci când se întâmplă cu adevărat nu mai e nimic de făcut.“

„Nu-ţi fie frică de ridicol; dacă simţi ce spui, dacă te pui pe tine curat în cuvinte, n-ai cum să fii ridicol. Fă-l pe cel de lângă tine să simtă ce simţi – dinăuntrul lui. Din afară poţi convinge, şi poţi înţelege lucrurile, dar fără să le simţi. Lucrurile pe care nu le simţi se uită, sau te poţi obişnui până la urmă cu ele, ceea ce e şi mai rău. Ce pleacă din tine nu se poate uita, şi nu te înşeală, şi atunci nu se poate întoarce niciodată împotriva ta; dar pentru asta trebuie să fii foarte curat cu tine, şi asta iar e greu. Ca un zbor cu motorul defect.“

Fragmente din romanul de aviatie “V de la Victorie ” de Doru Davidovici (publicat în anul 1987)

“…au venit frângând lumina în cupole de plexi largate prea târziu, o zecime de secundã prea târziu, întotdeauna întâi avionul, chiar dacã avionul, e clar, nu mai scapã – dar dacã totusi? – n-a mai fost nici un totusi. Cum nici de alte dãti nu mai era nici un totusi, dar dacã de data asta?…Dacã numai de data asta, aici era cifra, sufletul de pilot lupta zadarnic cu o matematicã lucidã, neiertãtoare, a fi sau a nu fi.
Dilema trecea din viata pe hârtie, de aici din nou în cabina avionului de dublã comandã, dar ce-a fost acolo, ce a putut fi, convorbirile dintre ei, sau tãcerea în spaima prãbusirii încremenind aerul într-un bloc strãveziu, ce se întâmplã în cabina unui avion care se prãbuseste?
Ce se prãbuseste întâi în universul acela pilot-avion care oricum se surpã ireversibil si atât de limpede pentru totdeauna, avionul sau pilotul? Au vorbit între ei, s-a gândit în acele clipe de cãdere haoticã, pentru cã altfel sãreau. ªtiu si ce s-a vorbit, “Nu sãri, lasã, auzi, LASÃÃÃ-L, NU SÃRII !!”, s-au strigat clipe de viatã în cabina avionului prãbusit în cercuri frânte (…) sãrim, LASÃ-L LA MINE!, ACUM IESE! N-a mai iesit.”

„Intotdeauna vor fi unii care privesc lucrurile numai din afara, si altii care incearca sa le vada dinauntrul lor, e ceva atat de binecunoscut”

„E greu de gandit atunci cand hotarasti in farsit sa faci ordine in tine, si greu de scris pentru a fi citit de altii ce se intampla in pilot cand unul dintre noi cade.

Intai e strigatul rosu pana la cer de fireasca revolta, urletul acela total care urca mut si izbugneste intr-o explozie de tacere pe care numai aviatorii o recunoc intre ei si ii fac pe ceilalti din jur sa ridice din umeri si sa spuna „eram acolo cand s-a aflat, l-am vazut, nici nu –a clintit. Nu s-a clintit nimic pe fata lui, tacea”, dar ce tacere, asta nu se vede, nu se spune, nu se cunoaste, ramane in fiecare dintre noi rasucit in tainice suluri fierbinti de aducere-aminte intrata de acum in alcatuirea noastra si iesita atat de rar la suprafata printr-un gest, un cuvant mai degraba scapat, prin miscarea curta a capului cu casca alba spre lumea aflata dincolo de plexiglasul cabinei: aici a cazut avionul…

Am acceptat profesia pana dincolo de noi, cu tot ceea ce presupune viata de aerodrom, orele noastra de formidabila, incredibila existenta in cabina avionului, dar n-am acceptat nicicand moartea. Moartea nu e o chestie care se accepta. Moartea e ceva tinut cat mai la distanta, impotriva careia invatam sa luptam, de care stim efectiv sa ne ferim, sa o recunoastem atunci cand da tarcoale, pe care reusim de foarte multe ori sa o invingem, atunci cand se pune problema. Asta e mandria noastra, ca de foarte multe ori reusim sa invingem. Ca nu acceptam sa murim cand totul e duce dracului in jurul nostru, si tot ce e pilot in noi urla ca se mai poate trai.

De aceea e cumplit cand unul dintre noi nu mai este.

De aceea refuzam stralucirea clapa, aureola de vesnic condamnat care, pentru multi din afara profesiei, ne inconjoara.

De aceea refuz sa cant cantecelul acela cu„la mormant eu nu vreau lacrimi”, lalait cu atata atatare de oameni pe care alminteri ii iubesc si ii duc in mine oriunde sunt, dar, dragule, simti tu ce-i ala mormant? de pilot? ce e sub pala aceea de elice infipta in pamantul cimitirului militar? Stii tu efectiv ce e acolo? Glorie, uniforma bleumarin, cerul senin, vulturul de pe piept, tresele de la maneci, toata fatada aceea cumplit de mototolita, daca ar fi doar asta da, as canta si eu de lacrimi si morminte. M-as defula, in acel cantecel, poate am si eu nevoie… Dar acolo sunt aliniate de fapt vise frante, ani care mai erau de trait, glasuri de copii pustiiti pentru totdeauna si plans de femeie tanara rasucita fierbinte noapte de noapte in patul acum prea lung, prea larg, si mai e ceva din fiecare dintre noi, lasat perpetuu in fiecare groapa cu pala de elice deasupra. De asta nu pot sa cant despre morminte.

Pe urma vin, nechemate in prima secunde de nemiscare si tacere, vin statisticile care spun crud, lucid, alb, ca la zece mii de ore-zbor se intampla o defectiune majora la bord, la treizeci de mii – o catapultare, la o uta de mii – se pierde o viata de pilot. Asta nu-i fatalitate, e matematica, ceea ce e cu atat mai ingrozitor, pentru ca daca se mai poate lucra cu destinul, cu matematica nu se poate face abolut nimic. Acolo sunt cifre seci care cuprind totul, e aduna obtuz intre ele si la zece mii de ore – zbor chiar, se intampla o defectiune majora la bord. Mie, au colegului de langa mine, sau celui cunoscut din auzite, sau celui de care habar n-am avut in viata mea si stiu de el exact acum cand, uite, nu mai e. Aflu despre el direct ca a fost… Atunci se rasuceste ceva in noi, nici macar las pentru ca acele cifre se puteau prabusi asupra oricaruia, e frantura de gand linistitor care se tine dupa noi de mult, de cand umblam in piei nici macar tabacite si alergam din zori pana seara tarziu agitand topoare de piatra dupa mamuti parosi care dadeau cu trompa exact in cel de langa noi, atunci a iesit prima oara la iveala frantura de gand linistitor: ia te uita, am scapat si de data asta.

Gand negandit, dar asta nu inseamna ca nu ar exista.

Pe urma, in cealalta secunda de nemiscare si tacere, vin intrebarile de ce.

De ce n-au catapultat.

Si ce s–a intamplat acolo, intrebari al caror raspuns e stiut mult inainte de a se pune, si altele, care nu vor avea raspuns simplu, niciodata, in ce pozitie era avionul, ci ce viteza, si mai ales, la ce inaltime, de la trei mii de metri in jos olul devine factor de risc, si din nou pana dincolo de obsesie intrebarea absoluta pentru ca raspunul e atat de usor, patetic, des intamplat si platit cu pret cumplit, patetic, de fapt prima intrebare tasnita: de ce n-au catapultat? De ce n-ati sarit, Titi Adrian? De ce n-ai lasat avionul, trebuia numai sa tragi de manetele rosii dintre picioare si gata, ieseati din dubla in prabusire, te strangeau chingi, limitatoare, socul cupolei plecate, tu trageai mai departe cu paturile noastre alaturate din liceul militar, cu anii de scoala de aviatie, cu zapada de la Busteni, casa de sub padure si ce insemna casa aceea pentru tine, pentru mine, mai tii minte ca erai campion la schi? Trebuia sa tragi de manerele rosii cu nici pe departe atat cat forta necesara pentru a te agata de manerul teleschiului, culisa scaunul pe sine bine unse, te arunca afara din cabine, va arunca pe amandoi, dublele de UM au sistem automat, chiar daca unul singur da comanda ambii piloti sunt catapultati, izbea aerul, se deschidea prima parasuta de stabilizare, celelalte parasute de stabilizare, pe urma plecau scaunele minune cu motor-racheta si automatele lor de timp, ramaneati intre cer si pamant agatati in parasutele mari, alb cu portocaliu, va aduceau parasutele jos si nu mai era intrebarea al carei raspuns e atat de bine cunoscut, de ce n-ati catapultat.

De ce n-ati catapultat?

Mai e un „de ce”, ultimul si al meu.

De ce incerc totusi sa explic ce stiu bine ca nu e de explicat.

De ce incerc sa imi explic.

De ce incerc sa ridic spre lumina cumplit de tainicele lucruri, de nespus, de neinteles daca nu sunt citite asa cum le scriu eu, cu inima de pilot pe masa, cu destul amar scurs peste triumful absolut al anilor de zbor, si cel atat de relativ al cartilor in care am incercat sa adun exact anii de zbor, colegii aviatori, pe mine insumi.

Cu destul amar.

Pana la urma ajunge sa te oboseasca amarul scurs.

De ce fac totusi asta, stiind bine, invatand o data, si inca o data, si de inca nenumarate ori, ca in fiecare dintre noi lucrurile se pot rasuci pana la urma altfel si de multe ori, din multi care se uita la absolut acelasi lucru, fiecare vede de fapt altceva.

Si la urma-urmei, daca fiecare citeste ce vrea el a citeasca, de ce imi pierd timpul bajbaind in explicatii care dor fizic si nici macar pentru mine nu sunt intotdeauna limpezi? Cred ca stiu, pentru ca e nedrept, e inuman, e impoibil in lumea asta omeneasca ca, trecand peste toate, sa nu fie totusi putina intelegere; un amarat de numitor comun, si exact asta vreau, incerc, ma dau tot cu riscul oricum intampinat cand ma dau tot – pentru ca pana la urma e ingrozitor de nedrept sa nu ne intelegem cu totii in lucrurile intr-adevar mari si atat de putine care ne alcatuiesc: viata, moartea. Iubire, ura, patima, zbor. Cantecelul de aerodrom inainte pomenit. Raspunurile bine stiute la inutile intrebari fierbinti, a caror miza ramane pentru totdeauna cerul albastru tait de virajul acela insangerat, ultimul, al colegului meu Titi Adrian.”

Fragmente din romanul de aviatie “Zeita de oricalc ” de Doru Davidovici (publicata in anul 1977)

„ M-am instalat in scaunul albastru cu spatele la usa, si am asteptat. Usa s-a deschis, am simtit-o mai mult decat am vazut-o, si m-am pomenit inconjurat de cei cinci. Seful, pasaroiul,, a oracait ceva in limba aia de broasca testoasa, si mi s-a asezat in brate. Adica s-a prelins prin mine, sau eu m-am prelins prin el, am simtit un fior de scarba, pe urma m-am obisnuit; atingerea imi dadaea numai o senzatie vaga de caldura si mirosea usor a ozon.”

„Toate astea s-au intamplat acum patru ani – in anul din care navele si avioanele au incetat sa mai dispare in Sky – Tramp.”

„…da, se parea ca statueta fusese gasita in imprejurari de-a dreptul misterioase, se produsese o surpare, cineva zacuse in spital, si, in general, batranul miner era un personaj ciudat, cu faima de boem, ratacitor solitar prin galerii parasite. El, Dan, imprumutase statueta ca a… urmau doua randuri sterse, apasat, apoi, cu putin inainte de a se muta, obiectul in cauza – chiar asa era scris „obiectul in cauza” – fusese furat de un individ abject.”

„Atunci au venit toti in fuga inconjurand avionul, cineva a intins mainile si am sarit in bratele lui. Vedeam in jur fete aprinse, ochi scanteind de bucurie, strigau toti, strigam si eu, si numai cand, intorcand capul, am vazut supersonicul, numai atunci am inteles de ce-l privisera toti uluiti, parca nevenindu-le a crede. Partea stanga a fuselajului, jos, sub burta, si suprafata inferioara a planului stang nu mai erau imbracate in obisnuita tabla lucitoare de duraluminiu. In locul ei, niste placi metalice aruncand sclipiri misterioase, verzi – gri, prinse de avion nu prin nituri, ci – asa – prinse, pur si simplu, parca ar fi crescut acolo. Iar pe bot, acolo unde de obicei e scris numarul aparatului, vopseaua rosie era stearsa, arsa in cojite negre, si metalul strivit, ca si cum un corp greu, neted, ar fi lovit avionul, ricosand apoi si disparand la fel de enigmatic cum aparuse.”

Poezii de Doru Davidovici

PRÃBUSIREA LUI ICAR (Breugel, III)

Întâi, nimeni n-a observat nimic…
Plugarul întorcea brazdele gândind la pâinea cea de toate zilele,
Micul cioban privea atent la cer, încercând sã vadã stelele,
Bãtrânul câine dormita; îl adormise pacea zilei, fireste,
Iar pescarul astepta cu undita-n apã;
Pescarul dorea numai peste.
Si doar marinarii de pe corabia care trecea prin strâmtoare,
Întorcându-se dintr-o lungã cãlãtorie pe mare,
Doar ei, obisnuiti cu soaptele undelor, numai lor
parcã…
li s-a pãrut…
câteva pene învârtejite
Câteva cercuri pe fata apei, iute de valuri strivite,
Parcã cineva a strigat, parcã cerul sau marea
Si ziua… cum i s-a întunecat lumina plinã, strãlucitoare
Aici, în tabloul ãsta linistit si curat e cineva care moare?
Nu se vorbeste de moarte în culorile limpezi ce Bruegel pe pânza le-a-ntins.
………………………………………………
A fulgerat însã zarea, a clipit si s-a stins.

CAII…

Când poti sã tai vãzduhul în felii,
Cu trupul greu, chinuit de G-uri,
Când sufocat respiri din butelii
Un oxigen ce-ti vine cu rateuri,
Cum poti privi din vârful atmosferei,
Pãmântul drag pe care sunt ce-i dragi?
Iar când virajul pune punct vederii,
De mansã cum stii cât mai poti sã tragi?
Când îti alegi colegii dintre fiare,
Strângând din dinti, cu dintii clãntãnind,
Când MORI CÂTE PUTIN CU FIECARE,
Ca sã învii din nou, din nou zburând,
Cum poti rãmâne singur în aprige vâltori,
Si sã te îmbeti de spatiu sorbind pe sãturate,
Cum nu visezi aiurea sã-ti cumperi uneori
Papuci si fes albastru cu ciucure pe spate?
Când cei care rãmân sunt mai puternici,
Din moartea unui frate mai învãtând ceva,
Când încã pe Pãmânt mai sunt nemernici,
Si diletantii, vesnic, se bagã-n treaba ta,
Cum poti sã dai uitãrii jignirile aduse
Si sã te-arunci în focul rãspunderii reale,
Iar când pãsesti cu stângul, pe cãile apuse
Cum poti, sã nu schimbi totusi, cadenta vietii tale?
Când altii dorm acasã, alãturi de neveste,
Iar tu-ntr-o cãmãrutã cu cei din echipaj,
Când sunetul sirenei te scoalã fãrã veste
Si te aruncã-n noapte cu sunet de fortaj,
Cum poti sã nu te-nfurii si totusi sã-ntelegi
Pe cel ce nu-ntelege ESENTA vietii tale?
Când – ironia soartei – el, apãrat de legi,
Cum ar putea-ntelege înfrângerile tale?
Înfrângeri? Da, înfrângeri… izbânzi neacordate
Pe care tie însuti furându-le, le dai…
Decât sã arzi cometa în nopti întunecate,
MAI BINE, FRATE DRAGÃ, DU-TE SI CRESTE CAI!“