Dumitru “Foozie” Berbunschi

Cartea Radacini de Zbor poate fi cumparata de la magazinele Modelism (Standul “Modelism”, Magazinul “Cocor”, Etajul 3, Bd. I.C. Bratianu 29-33, cod 030173, Sector 3, Bucuresti) sau PilotShop Romania (online sau direct la sediu

RADACINI DE ZBOR – fragmente -

de DUMITRU BERBUNSCHI | EDITURA CENTRUL TEHNIC EDITORIAL AL ARMATEI 2006

MOTO: ,,Daca am pierdut controlul avionului sau daca nu mai sunt capabil sa determin pozitia acestuia în spatiu, CATAPULTEZ indiferent ce se va spune despre mine. Ma voi gândi atunci numai la sotie si copii.”

Principiu promovat în Aviatia Militara Americana.

Decolez în lumina palida a unei zile de primavara timpurie. Am îmbracat hamul primei cabine. Sub chingile cabinei a doua se afla Vali Portan.
Ne desprindem vijelios. Trage foarte bine motorul dublei 327. Cândva, demult, o botezasem Marchiza. Nu-i stiu arborele genealogic, dar îmi place sa cred ca ar putea fi copila Batrânei Doamne, dubla 1120.
Scap repede de manevrele stereotipe de escamotare a trenului, flapsurilor si farului, decuplez fortajul si ramân la câteva sute de metri deasupra pamântului. Cu doua balansuri moi de pe un plan pe celalalt plan schitez doua viraje neterminate, vrând parca sa-mi gasesc o anume traiectorie – zborul meu – în aerul rece si neperturbat al atmosferei.
Ziua asta de zbor cade bine. Aduce cu ea frenezia zborului. Dezmortirea. A fost aleasa special pentru reluarea antrenamentului. Puterea iernii s-a topit dupa un viscol teribil care pentru un timp ne-a tinut la sol, \n casele noastre lacustre pe un aerodrom ascuns sub troiene mari cât casele, cladite cu un fel de îndaratnicie apriga de vântul câmpiei. Urmele lor se mai vad prin unghere dosite si în covorul pestrit al câmpului ce se aseaza sub noi imediat dupa decolare.

Vali, în cabina a doua, fredoneaza un cântec de haiducie al grupului ,,Phoenix” din care înteleg, prin asociere, ca va fi mire. Cu gândul la mireasa îngân si eu trei acorduri, suficient de false ca sa abandonez ideea, apoi înscriu avionul într-un viraj lenes croindu-mi drum spre zona de lucru rezervata.
Ochii se desprind de pe aparatele de bord si cauta afara. Sub noi, albul murdar al zapezii în topire alterneaza cu petele neregulate de pamânt negru din care coltul verde înca nu a apucat sa rasara. Doar lanurile de grâu si orz, semanate în toamna, împreuna cu cerul de un albastru curat, arcuit deasupra noastra, împrastie în aer un fel de lumina vioaie, limpede ca o fântâna.
Cabrez fin, rasucesc avionul într-un tonou rapid, îl opresc la orizontala în timp ce ochii se ridica, strapung cupola de plexic si se afunda în marea albastra. Cerul acesta, inconfundabil si al meu, zamisleste în oameni, piloti ori nepiloti, un fel de chemare irezistibila. Ca un cântec de sirena strigatul cerului se preschimba în ecouri îndepartate, calde si ademenitoare, care te poarta sus, pe cai neumblate, spre locul acela de unde izvoraste albastrul. De unde chemarea lui începe sa curga în tine…
Cântecul lui Vali pare acum schimbat. Se aseaza peste zumzetul motorului într-o armonie perfecta, inunda cabina si ma învaluie ca apa calda a unei mari linistite. Usor, aproape fara sa simt, raspunzând unui îndemn care vine de dincolo de mine, trag mansa si avionul salta botul, croindu-si drum spre soare.
Marchiza îsi cauta unghiul optim de urcare. Are botul proiectat în cercul fierbinte al soarelui. Razele lui cad înclinat peste sticla dura a cabinei si îmi încalzesc fata în locurile ramase neacoperite de casca de zbor si masca de oxigen. Variometrul îmi spune ca gonesc spre soare cu patruzeci de metri pe fiecare secunda, mângâierea razelor îmi face bine si numai vorbele lui Biga, seci si indiferente, rostite ca un fel de prolog înainte de decolare, bat în creier si isca un soi de rezonanta surda: ,,Mergeti în zona si verificati-o! Spun pilotii ca se comporta anormal în acrobatie pe verticala. Nu stiu… Cu mine s-a comportat bine. Vedeti si voi…”

- Foozie, cupleaza fortajul – îmi spune Vali din cabina lui.
Ma conformez, maneta de gaze în fortaj total, simt undeva în spate socul cuplarii în timp ce gândul îmi ramâne putin în urma, jos, lânga Biga… ,,Cum adica se comporta anormal în acrobatie ?! “…
- Urmareste viteza si mareste unghiul de cabraj la saptezeci de grade. Începem cu o limita de viteza… – si continua sa cânte.
Prind într-un ochi vitezometrul, celalalt fulgera aparatele pentru controlul motorului iar mâna dreapta pareaza usor tendinta de supracabraj a avionului. Marchiza, cu silueta ei de avion suplu si elegant cata spre soare, iar eu, cu trupul încorsetat de hamul parasutei urc odata cu ea. Întorc capul peste umarul stâng si mai privesc odata pamântul. Ramâne în urma ca o pânza alburie întinsa peste tot ce a fost, în timp ce noi ne ridicam tot mai sus în cerul acesta limpede care vine spre noi a îmbratisare, prelunga si parca definitiva, cuprinzându-ne în bratele lui fluide cu un fel de frenezie tandra.
Avionul spinteca aerul umed. Înca zboara…
… Limita de viteza. Zbor frânt în care avionul este dus peste legea fireasca a zborului. Zborul nu mai ramâne zbor ci devine o cadere în gol, uneori dura, alteori moale, oricum necontrolata, în care începe prabusirea în haul de dedesubt – avion si pilot – totul. Acea situatie nedorita în oricare alt zbor, executata doar în scop demonstrativ, care duce cuplul pilot – avion dincolo de o anumita limita, peste care, odata trecut, devine lipsit de echilibrul acela care înseamna zbor. Totul decurge dupa niste legi necunoscute, banuite uneori, deduse vag din putinele zboruri de încercare, descrise sumar în carti cu coperti groase si foi îngalbenite de vreme, ori – cel mai trist – zidite cu moartea unui camarad, cel mai adesea ramasa fara raspuns. Manevra riscanta despre care se poate vorbi abia atunci când începi sa întelegi ce înseamna si unde te poate duce avionul pe care îl zbori, la care poti sa te gândesti atunci când reusesti sa-ti vezi zborul, chiar asa rupt cum pare, de undeva din exterior, sa fii patruns de senzatia lui înainte de a o percepe fizic. Ori asta, reclama timp. Zbor. Judecata. Studiu si zbor, zile si nopti în avionul tau. Si apoi…
…Cântecul lui Vali s-a stins. Ori, poate nu-l mai aud eu. Întorc privirea peste umar. Nu mai vad pamântul. Ma simt agatat de albastrul care ma absoarbe într-un ritm care îmi scapa. Cabina pare larga. Ma trudesc îngrozitor sa-mi stapânesc tremurul din genunchiul stâng. Ochii s-au întors în cabina si dupa rondul peste aparatele de bord – înaltime 5600 de metri, motorul în fortaj total, saptezeci de grade pe giroorizont – se lipesc de vitezometru: doua sute douazeci de kilometri pe ora…
Înghit odata în sec. Masca de oxigen îmi zgârie nasul într-un mod nefiresc. Mai înghit odata si de data asta simt un rest de saliva care îmi unge gâtlejul: în saptesprezece ani de zbor cu avionul MiG – 21 nu am vazut niciodata un vitezometru care în timpul zborului sa-mi arate doua sute de kilometri la ora.

- Pareaza înclinarea pe stânga ! Pareaz-o, Foozie. Nu-l lasa…
În profunzime, cursa mansei s-a terminat. O simt batând în opritor. Cu o miscare lenta, mai mult nesigura, ma duc cu mansa spre dreapta. Am timp sa vad ca îndata voi ajunge si la limita transversala a cursei. La întoarcere, ochii zaresc lumina verde a becului ,,fortaj cuplat” si apoi, sâcâiti de rosul becurilor unghiurilor supracritice, se înfig în vitezometru: acul indicator a trecut de mult în zona nemasurabila. ,,Asta înseamna ca înca mai zbor cu o viteza mai mica de doua sute de kilometri pe ora?! Cât sub doua sute ?” Nu se poate sti…
- Bila la mijloc, la mijloc Foozie !…
Cu mâna stânga îmi tin genunchiul stâng. Vrea sa tremure dar reusesc sa-l opresc. Ma fortez sa pastrez palonierul în pozitie neutra, însa, desi nu misc picioarele, indicatorul cu lichid arunca bila în toate partile. Avionul pare usor ca un fulg. Si zgomotul motorului s-a schimbat. Iar Vali, acum, sigur nu mai cânta.

Pentru o fractiune de secunda am sentimentul ca stam pe loc. Suspendati în aer, la peste sase mii de metri, într-un avion care a depasit de mult limita unei manevrabilitati acceptabile, am senzatia stranie ca totul a încremenit. Timpul îsi târaste pasii secundelor, avionul pare ancorat într-o laguna albastra si linistita, dureros de linistita, iar plasa razelor de soare ramâne singura care ne tine acolo sus, parca anume pentru a ne trezi. Ori, cine mai stie, pentru a ne proteja.

Ochii mi-au ramas în vitezometru. În timpul acesta, care devine greu ca o piatra a vesniciei, revad fulgerator schema aceea de principiu care în atâtea alte dati, jos, acasa, îmi zâmbea sec dintre paginile caietului de pregatire, cu linii si unghiuri stilizate si ma întreb ca un nauc daca nu cumva ceva s-a blocat. Nu gasesc în minte locul blocajului si chiar vad cum schema mea stângace nu râde, ci pur si simplu îmi rânjeste în fata ca un paznic de închisoare.
În spate Vali vorbeste, spune ceva, îl aud, dar nu mai stiu ce a spus…
Brusc, cu o smucitura pe care doar opt tone de material dur si doi oameni de carne si oase o pot face, avionul se desprinde din strânsoarea soarelui, coboara botul mult sub orizont, chiar am senzatia ca pica peste noi, sângele, sub impulsul suprasarcinii negative a caderii în gol îmi inunda ochii, vad rosu, complet rosu, vitezometrul se îneaca în baia din ochi, îi închid pentru foarte putin timp, suficient ca praful stârnit de pe podeaua cabinei sa nu se amestece cu tot ce acum îmi încape sub pleoape. Picioarele îmi ramân fixate pe palonier, tepene, capul îmi flutura prin aerul cabinei, sângele din ochi începe sa se retraga ca un val spart dupa ce a udat tarmul, respir adânc în timp ce mansa, sub mâna lui Vali din cealalta cabina, revine într-o pozitie relativ neutra, presata usor spre tabloul de bord. De la margine spre centru, lumina ochilor revine. Se reconstruieste încet imaginea cabinei. Avionul pica în gol carându-ne cu el. Îi vad Marchizei tubul Pitot proiectat peste un covor vinetiu de pâcla ce acopera pamântul, simt apropierea lui undeva în cosul pieptului, iar toate aceste secvente le înregistrez cumva în plan secund, aproape estompat, dincolo de iuteala de fulger si multimea senzatiilor care îmi ravasesc alcatuirea de om obisnuit, învatat sa stiu pamântul sub picioare si sa vad spre ce ma îndrept.

Nu stiu cât a trecut. Retraiesc aceasta angajare din limita de viteza dupa senzatii vechi, traite în alte avioane, mici si usoare, zburate în anii de scoala. Peste urmele lor, adormite sub uitare, se aseaza stinghere cele câteva fraze scrise în ,,Manualul de pilotaj al avionului MiG-21″: ,,…atingerea vitezei minime este posibila numai cu mansa trasa complet, iar avionul se angajeaza lin pe aripa cu coborârea simultana a botului…”

Acum, nimic nu seamana cu ce mai stiu. Cu ce mi-a ramas. Traiesc senzatii straine simturilor mele si ma simt neputincios. Prin parbrizul îngust, atât cât îmi permite aparatul de ochire, zaresc acelasi covor vânat asezat peste pamânt. Nu stiu sigur daca-i vânat ori numai ochii mei îl vad asa… Avionul cade pe verticala, becul ,,fortaj cuplat” înca mai înverzeste cabina cu lumina lui palida, acul vitezometrului pare întepenit pe limitatorul de doua sute de kilometri la ora, în urechi sta cuibarita o liniste mormântala, musc buza de jos cu o îndaratnicie salbatica si simt vag cerul gurii uscat. Atârn în chingi ca o mumie, nu sunt capabil sa fac nimic, realizez scurt ca nici nu trebuie sa fac ceva anume, pentru ca totdeauna când în avion sunt doua minti si patru mâini, este bine sa gândeasca amândoua mintile dar sa actioneze doar doua mâini. Îl simt pe Vali în spate, vad mansa pendulând usor în jurul punctului neutru, înteleg si realizez ca trebuie sa astept, desi ma tortureaza aceasta asteptare.

Pentru o singura clipa, zaresc, rosii, exact între picioare, mânerele duble de catapultare. Alung gândul si caut spre vitezometru: încet, insesizabil aproape, s-a urnit de la doua sute spre trei sute de kilometri la ora. Avionul continua sa cada în gol, balanseaza lin de pe un plan pe altul, nu aud zgomotul motorului pentru ca în urechi îsi face loc un vâjâit strident, îmi scrijeleaza timpanele pâna la durere, nu stiu sigur daca Vali a mai spus ceva, oricum vocea lui n-ar mai fi putut patrunde printre undele dureroase care-mi torturau unul dintre simturi. Înghit în sec si duc mâna stânga la casca de zbor. As vrea sa o trag de pe cap ca si cum ea ar fi motivul furtunii din urechi. Nu reusesc. Simt doar sub palma netezimea metalului de sub care aluneca cele câteva bobite de transpiratie… Sunt reci. Rece este si casca…
Dur, fara nici un fel de comanda, avionul se smuceste din caderea lina de pâna acum si se însurubeaza într-o rasucire pe verticala, rapida si perfecta, iar apoi, convulsionat de un trepidaj marunt, ridica botul pâna aproape de orizontala, îsi accentueaza balansul si ramâne pentru o clipa asa, ca o frunza ruginita ce nu pare înca hotarâta între semetia înaltului si resemnarea întoarcerii în pamânt…

Sub casca rece, simt apasarea fierbinte a unui ecou îndepartat: ,,Asta-i vrie !” Mâna stânga, alunecând de pe casca, mi-a ramas deasupra mastii de oxigen exact în dreptul gurii, încremenita în gestul acela pe care l-am mai vazut uneori pe chipul mamei mele atunci când era în fata unei nenorociri… Strâng masca în podul palmei aparent fara rost, dar simt ca gestul îmi face bine: am oxigenul cuplat. Gândul alungat revine. Ma fortez sa înclin capul. Stiu ca vreau sa vad mânerele de catapultare. Parca ma strâng chingile, parca este prea rigid costumul de zbor, parca ceva ma apasa exact între ochi si nu-mi pot înclina capul. Mâna îmi cade pe genunchi si apoi, cu o miscare buimaca, se târaste spre maneta de gaze. Gestul reflex racoreste fierbinteala indusa de ecou: am motorul în fortaj. Simt sub barba pielea aspra a laringofonului si îmi dau seama ca am capul cazut. Ar trebui sa vad mânerele rosii !? Dar, unde sunt?! Ochii fac un ocol larg, atât cât le permite orbitele si se întorc exact acolo unde stiu ca trebuie sa gaseasca salvarea. Zaresc ceva. Forma-i stiuta, dar lipseste culoarea. Nu-i rosu-l acela strident. Este alta culoare. Pare negru spalacit. Aduce a gri. Dar, totul este gri. Si bord si mansa si combinezon. Aerul din cabina pare gri…

Cu degetul mare apas intercomunicatia.
- Vali, ce-i asta ?!…
Marchiza continua sa valseze cu botul ridicat ca o frunza cazuta… Pare ca sta pe ceva rotund ca o minge, tinuta în aer doar de suflul rece al haului de sub noi. În cabina îsi face loc o tacere grea, umeda, aproape lasciva, brazdata de un soi de fâlfâit iscat de miscarile fine ale mansei, fara o corespondenta reala în comportarea avionului care îmi strecoara în gânduri si în trup un fior rece, aproape superstitios. Asteptarea devine de gheata. Simt în tâmple dangatul secundelor întinse, prelungi, batute rar, cu o solemnitate sâcâitoare.
Vali tace. Sub griul din ochi îl banuiesc în cabina a doua nedumerit ca în fata primei întâmplari grozave, stânjenit de întrebarea mea, ori, cine mai stie, poate de raspunsul mult prea evident, palid ca orice om care îi vine greu sa accepte, sa constientizeze iremediabilul cunoscut doar din povestiri cu final tragic. Strâng maneta de gaze cu toata forta. Picioarele, ca doua proteze tepene, fixeaza palonierul. Zaresc ca printr-un tunel, înnegrit de întuneric, conturul gri al vitezometrului…
- Stai asa ca nu-i asa…
Nu stiu ce sa înteleg din vorbele lui Vali. Pricep simplu, extrapolând, ca fraza lui de raspuns poate însemna VRIE. Înseamna angajarile mortale din care avionul nu stie sa mai iasa, ori omul nu mai poate sa-l ajute. Ametitoarea cadere spre pamântul aripilor frânte. Amestecul la un loc cu Nae Popovici si …Fabian, acoperiti cu tarâna lui Florin Truta si Costica Pintilie…Ori poate, a luiDoru Davidovici si Dumitru Petra…

Ma silesc sa ramân lucid. Stârnit de zvâcnirea din piept, un nod uscat mi se ridica în gâtlej. Încerc sa-l înghit, însa se încapatâneaza sa ramâna. Pe lânga el îsi face loc, perfid, sentimentul nenorocirii… Ca un fulger îmi sfârteca trupul o teama nu bine precizata, aproape mistica …
Prin dâra de lumina cetoasa ramasa în ochi zaresc iarasi vitezometrul. Avem nevoie de viteza ca de aer. Acum, ea înseamna VIA}~.
În timp ce ochii se holbeaza zadarnic fara sa vada mare lucru, avionul abandoneaza valsul moale, se înclina vijelios pe aripa stânga si reîncepe rasucirea ametitoare…
- Lasa-l, lasa-l !…
Îmi ramâne în ochi marginea de sus-dreapta a vitezometrului. Viteza ar putea fi trei sute cinci zeci de kilometri la ora. Cu bucata de vitezometru în griul ochilor, înalt privirea oarba în sus si stânga. Susul acela care începe sa nu mai existe. Mâna stânga atârna de maneta de gaze. Încheieturile genunchilor slabesc si mai simt cum picioarele cad moi, rezemate de panourile verticale laterale. Mâna dreapta adoarme undeva între picioare. Sub dosul palmei apuc sa mai simt contururile mânerelor de catapultare…
- Lasa-l, lasa-l!!?…
Capul îmi cade pe umarul stâng. Ramâne asa, nu pot sa-l mai ridic, ochii stropiti cu gri murdar întepenesc în orbite, nu mai vad nimic din cabina avionului, trupul cunoscut de la talpi pâna în crestet îmi pare acum destramat, rupt în fâsii care nu simt sa ma mai alcatuiasca, nu se mai compun dupa reguli citite cu vârful degetelor de la mâini, totul îmi pare diform si ravasit. Doar zgomotul acela nedeslusit ca un bâzâit dezagreabil de sonerie, curge printre resturile alcatuirii mele si se sparge în urechi cu mii de cioburi taioase, scrijelindu-mi bruma de luciditate cuibarita într-un ungher ascuns al descompusei mele existente.

Vag, fara vointa, ca din senin, mâna dreapta zvâcneste sub impulsul unei convulsii iscata de o ratacita sinapsa. Chingile parasutei si scaunului de catapultare îmi strâng trupul iar combinezonul de zbor pare ultima granita înainte de a se produce descompunerea completa. Muschii, cu zvâcniri spasmodice, încearca sa reziste sub apasarea de granit a unei suprasarcini nevazute, rea ca un câine turbat, insuportabila ca o durere completa dispersata în fiecare celula. O clipa doar simt ochii deschisi, pleoapele trase pâna la usturime, bulbii înecati într-o lumina cenusie si vâscoasa, iar undeva pe retina o frântura de giroorizont cu cifre strâmbe si linii întrerupte: silueta avionului, atât cât a mai ramas din ea în ochii mei, zace rasturnata într-o parte, înfipta în partea neagra, de jos, a indicatorului de tangaj. Durerea aceea uniforma continua sa-mi înfasoare corpul cu o strângere ucigasa. Lucirea stranie a giroorizontului aprinde gândul:
,, Intram în pamânt…”

Simt înca sub cap reazemul umarului stâng. Sub casca de zbor creierul zace încins ca de o centura de otel care se strânge continuu, tot mai mult si mai fierbinte, facându-l prea mic pentru câte gânduri se zamislesc în el. Gândesc sa prind sub palma dreapta mânerele de catapultare. Gestul ramâne neterminat iar gândul la mijloc. O durere nedefinita smulge graiului un geamat înabusit. ,,Lasa-l, lasa-l” …intra continuu în urechi, iute ca un trasnet, fierbinte ca un otel înrosit în foc, îmi brazdeaza creierul ca pe un ogor sterp, devenit paragina. Peste iuresul celor doua cuvinte se îngramadeste zgomotul surd al motorului, iar trepidajul continuu al avionului se amplifica în mine, zguduindu-ma pâna în rarunchi, sfârtecându-mi alcatuirea de pilot si purtându-ma în marginea unui hau deasupra caruia am ramas suspendat de firul subtire al plutirii de frunza cazuta, fara putinta de întoarcere…
,, Intram în…”

Vag, fara vointa, ca din senin, mâna dreapta zvâcneste sub impulsul unui rest de gând ramas ca o relicva din tot ce fusesera miscarile articulate. Colapsul muschilor a devenit total. A ramas doar bobul acela de luciditate care alearga neputincios printre resturile alcatuirii mele, fara sa poata face ceva, fara sa stie spre ce se îndreapta, cu falsa iluzie ca stie de unde vine…
Nedeslusit, întâi neclar apoi tot mai limpede, zumzetul din urechi, sâmburele de luciditate si griul din ochi care le acopera ca un val cu spuma înnegrita, încep sa se rostogoleasca de-a valma ca pe un tobogan fluid, afundându-se într-un tunel aparent fara sfârsit, cu o viteza ametitoare, spre un ceva banuit departe, adânc si parca înalt, confuz.
Gândurile au încetat sa se mai lege.
Orice întoarcere spre ce a fost a devenit imposibila. Amintirile zac ranite, facute bucati, prin colturi de memorie. Îmi este inaccesibila orice explicatie. Orice luminita iscata în minte se stinge fara putinta de a se lega în gând. Mai alearga prin creier giroorizontul schimonosit, cu cifre strâmbe si linii întrerupte. Trepidajul avionului se amplifica în interior, îmi cotrobaie trupul ca o vijelie, din cap pâna în picioare, printre oasele si carnea moale golite de putere. Goana lui isca un vâjâit dureros peste care orice perceptie exterioara a devenit imposibila. Gândurile zac moarte pe lespedea rece a creierului. Doar unul singur tremura:
,, Intram în pamânt…”

Nu aud nimic. Mintea continua sa agonizeze între putinta si disperare, cautându-si în tot ce nu mai este, un cât de mic punct de sprijin. În linistea asta dureroasa, ca din neant, începe sa se înfiripe o lumina calda, vie si blânda, ademenitoare ca o ispita. Izvorâta din golul în care ma afund, lumina asta buna izgoneste griul din ochi, apasarea din creier si din oase si îmi creeaza o senzatie reconfortanta de aparare. În spatele ei, ori, nu mai stiu cum sa-ti spun, chiar acolo unde ea izvoraste, din crâmpeie difuze se contureaza vag imaginea unui chip. Efortul memoriei este zadarnic. Nu reusesc în nici un fel sa adun imaginea într-un nume. Lent, alternând cu scânteieri fugare, chipul din lumina se limpezeste: frunte înalta, frizura scurta, ten masliniu, ochi vii, albastri, fata prelunga, aer deschis, parca semet…
,,Doamne, esti aici …!”

Simt sufletul zvâcnind a bucurie. O bucurie închisa în mine, tacuta dar nu resemnata, vie, o bucurie care îmi rupe brusc orice legatura cu durerea din trup, cu disperarea din minte si cu neputinta din gesturi. Ma simt usor, liber si împacat, alergând parca dupa lumina aceea ca dupa o calauza pe un drum fara întoarcere. Amintirile ma ajung din urma, ma cuprind în vraja lor, îsi asteapta rândul însirate la marginea gândurilor, zâmbindu-mi sfioase cu o caldura care nu ma atinge dar care îmi face bine.
Din seninul curat al luminii din mine îmi revine în minte cabina avionului, întreaga, verde si întesata cu indicatoare circulare si contacte basculante, cu ace sclipind în soare pe cadranele mate, cu lampi aprinse de lumini moi, electrice. Fara sa fac nimic, acum vad Marchiza din exterior, avionul acesta docil si îngaduitor, asa cum cade cu botul spre pamânt, vibrând pe aerul neprietenos, cum noi, eu si Vali Portan suntem acolo, în cabinele dublei 327, afundându-ne tot mai mult în griul pamântiu al tarânii. De aici de unde vad asta, de undeva de sus, dar parca foarte aproape si foarte clar, îmi simt sufletul prabusit si indiferent, parca nu mai este vorba despre mine, nu sunt eu acela care cad în înlantuirea de mormânt a pamântului, ci, calauzit de lumina chip, ma înalt tot mai mult, sus, sus de tot, acolo unde razele soarelui devin amintiri, punti de întoarcere în tot atâtea întâmplari. Acolo unde tunelul pare a nu mai fi, iar perspectiva devine larga, nemasurabila, infinita…

,,Intram în pamânt…”

Cartea “Semne de Cer Senin” poate fi cumparata de la magazinele Modelism (Standul “Modelism”, Magazinul “Cocor”, Etajul 3, Bd. I.C. Bratianu 29-33, cod 030173, Sector 3, Bucuresti ) sau PilotShop Romania (online sau direct la sediu)

Cartea Semne de Cer Senin poate fi cumparata de la magazinele Modelism (Standul “Modelism”, Magazinul “Cocor”, Etajul 3, Bd. I.C. Bratianu 29-33, cod 030173, Sector 3, Bucuresti )

SEMNE DE CER SENIN – fragmente -

de DUMITRU BERBUNSCHI | EDITURA MODELISM

În loc de prefata:

De la Icar încoace, desprinderea de pamânt si zborul a ramas o îndrazneala grea, compensata numai de promisiunile cerului. A scrie despre zbor, oameni si avioane, chiar daca între un zbor si alt zbor traiesti pe un aerodrom, este o îndrazneala si mai grea. Ea seamana cu primul urcat în cabina avionului si cu ceea ce urmeaza dupa, care este si mai greu…

Capitolul 1

AERODROMUL

Pajura de tabla
Cu doua semnale scurte si scrâsnet tipator de roti înfierbântate sub presiunea sabotilor, trenul opreste în gara. Cobor. Apoi, dupa un fluierat prelung, vagoanele se pun din nou în miscare. Ramân brusc singur locuitor al peronului modest. Ca o pânza cenusie, din toate partile se întinde pustietatea.
Putinatatea decorului îmi produce în suflet un gol adânc, cu iz salciu de iluzie spulberata. Ramân o clipa locului, ca pentru reculegere, privind la peretii caramizii, macinati de vânt si apa ploilor. La doi pasi de mine a aparut seful garii, ca un paznic de far. Ma priveste suspicios. Port pe umar o geanta, sub bratul stâng am câteva ziare, iar îmbracamintea mea nu pare sa-i spuna mare lucru. Mai ridic o data ochii spre tabla scrisa cu alb pe un fond îngrozitor de albastru, apoi mi-i cobor spre omul în uniforma din fata mea.
- Ziua buna!
- Sa traiti!
- Caut un aerodrom. Cum zici ca-l pot afla ?
Ceferistul se dumireste:
- Aha! Ia-o matale pe drumul din spatele garii si tine-o înainte. O sa ajungi la o poarta de fier. Acolo e.
Privesc în jur, cautând parca un chip cunoscut de care sa-mi agat singuratatea. Nu zaresc nici unul. Sorb câteva înghitituri de apa de la cismea si pornesc, urmat de un câine prafuit si plin de scaieti.
Strajuit pe ambele parti de plopi, drumul spre aerodrom pare o alee de promenada, deasupra careia se arcuieste verdele intens al frunzelor. În departare se vad câteva locuinte. Împrejur, câmpie. Iutesc pasul…

Ziua asta nu e o zi obisnuita. Nici drumul si nici gândurile, la portile carora bat amintirile…
Nu pot sa-mi dau seama din ce aluat s-a plamadit în mine partea aceea sensibila care a adunat mai apoi în jurul ei restul, adica tot ceea ce aveam sa învat mai târziu ca se numeste aviatie. Si nici nu stiu ce izvor a nascut în mine setea de zbor. Când ?
Poate atunci când echilibrul universului meu de copil sarac era tulburat de zborurile mute ale planoarelor aeroclubului din Iasi. Aterizarea câtorva pe miristile din prejma Flamânzilor stârnea adevarate vijelii de bucurie. Cetele de copii se puneau în miscare si larma lor umplea tot satul. Alergam “in corpore” spre locul miraculoasei aparitii. Cercetam aparatul cu o curiozitate bolnava si nu întelegeam nici în ruptul capului cum oamenii aceia, care nu pareau nici prea tineri, dar nici prea batrâni si nu aveau nici aripi si nici coada cu pene, puteau sa zboare pe deasupra caselor în bâzdâgania ce zacea ca o aratare cereasca ranita, pe covorul galbui al miristii.

Sau poate ca atunci când mi-a trebuit o seara întreaga sa ma linistesc din plânsul meu nauc, ajutat si de câteva palme de-ale mamei, pentru faptul teribil de grav ca, fiind prea mic, nu reusisem sa ajung la locul cu pricina pâna când, pasarea la remorca, avionul-mama îsi luase zborul spre casa. Necazul meu a fost ca puiul de avion aterizase pe un câmp cu lucerna proaspat cosita, iar eu, ca sa fiu mai sprinten, îmi abandonasem încaltarile pe drum…Am privit spectacolul de departe, resemnat în fata întinderii de tepi ti cu sufletul meu mic sfâsiat de durere, plângând.
Ori poate în vara aceea târzie, când ascuns într-un lan de in, aruncam, cu rautatea mintii necoapte, cu pietre într-un avion utilitar ce împrastia insecticide fara sa ia seama la pericol…Aflasem ca un avion în zbor poate exploda daca este atins de un corp strain asa ca piatra mea…Contrar însa dorintei mele nebune de a asista la o catastrofa aeriana, nimic nu s-a întâmplat, afara doar de faptul ca vreme de vreo doua saptamâni m-a mâncat îngrozitor pielea de la insecticid.
Sau poate în noptile verilor calde când ma zbateam în somn si aruncam asternutul de pe mine ca aripile sa-mi creasca, pentru ca visele mele colorate sa se deruleze pâna la sfârsit, iar zborul meu nestingherit si calm sa taie universul peste puzderia de case si oameni care ma priveau înmarmuriti…

Atunci oare sa se fi iscat în mine dorul de zbor ?! Cine mai stie ?! Stiu doar ca întâmplarile acelea ramase într-un colt de memorie si astupate de colbul fin al trecerii prin lume au stârnit mai târziu un imbold ascuns care salasluieste în noi, poate în fiecare si care ne cheama, ne îndeamna atâtator sa învingem barierele obisnuitului pentru clipa aceea rara în care simti pâna în maduva oaselor cerul sub picioare…
Un timp, gândul la zbor, a lâncezit în mine mai mult potolit de mama cu vorba: “Lasa ca-ti dau eu tie avioane!…Vrei sa-ti rupi gâtul? Mai bine ti-l rup eu…Eu te-am facut, eu îti fac capatul…” Pe moment ramâneam fara replica. Însa în ascuns, începuse sa-mi umble mintea poate mai mult pentru a nu-i sta în tipare mamei care, banuiam eu, va ceda.
Tata, mereu îngândurat si tacut, avea alte probleme pe vremea aceea. Pastra un aer rezervat fata de duelurile mele cu mama, intervenind rareori, neconvingator: “Tu, femeie, mai lasa-l în pace…” Mama nu-l rabda: “Tu sa nu-i spui nimic! Lasa-ma pe mine sa-mi bat gura…Nu vezi ce bazaconii îi umbla prin minte?! Într-o buna zi o sa ti se urce în cap. Ca numai tu îi cauti în coarne si îl lasi de capul lui…” Peste revolta mamei, tata ramânea la fel: “Nu vezi ca nu stie ce spune ?! Când va creste mare are sa vada el cum vine treaba cu meseriile astea. De-ar fi sanatos…” Mai apoi lucrurile s-au legat într-un iures nestavilit încât nici eu si nici ei nu am avut timp prea mult pentru decizii cu greutate. Liceul militar, scoala militara si acum … aerodromul.

Norii s-au mai rarit. Lumina patrunde piezis, dintr-o parte. Aerul începe sa se încalzeasca, spulberând boarea diminetii. Privesc în urma. Mi se pare ca drumul e atât de lung încât nu-i vad capatul iar eu nu ma aflu aici, ci în alta parte, suspendat în timp, napadit de amintiri si întepat de sperante calde.
M-a trezit parfumul placut al florilor de salcâm. În dreapta, chiar de lânga drum, începe o padurice. Printre trunchiurile aruncate spre cer se zaresc blocuri de locuinte. Au aerul unor case vechi, roase de timp si grele de toate câte or fi vazut în viata lor de case. Câtiva copii se joaca într-un parculet. În rest, liniste. Doar bataile disperate ale unei ciocanitori în trupul unui salcâm batrân ajung pâna la urechile mele, aduse de vânt.
Las în urma un magazin si o crâsma si iata-ma la capatul drumului. Am în fata o poarta metalica vopsita într-un bleu neuniform. Pe mijloc, zavorâta în patru suruburi zdravene, zace rastignita o pajura din tabla. Are în stânga si în dreapta ei doua litere masive: A si V. Dar asta aveam sa descopar mai târziu, dupa ce trecusem pe acolo de nenumarate ori. Acum, în prima zi a sosirii mele, vedeam doar poarta, ca un prag peste care paseam în lumea aerodromului.

Ma opresc la intrare putin descumpanit. Dincolo de poarta se deschide o alee flancata de un gard viu, înalt de vreo doi metri. În jur e o revarsare de verdeata care se ridica, tragând seva pamântului în sus, în vârfurile salcâmilor. Nu se vad cladiri. Pâna departe, unde aleea se îndoaie spre dreapta, acelasi culoar uniform îmbracat cu verdele pamântului si stropit cu pete mici de lumina galbuie. Nici urma de asemanarea cu ceea ce “construisem” eu legat de chipul unui regiment de lupta. Privesc strain si pentru o clipa, ma cuprinde iar senzatia de gol ce ma urmarea de când pusesem piciorul pe peron. Stingherit, aproape ca nu stiu ce sa mai fac. Lânga portita de intrare dispusa lateral zaresc un om în albastru. Se foieste pe scaunul lui uitându-se la mine cercetator:
- Dumneavoastra…pe cine cautati ?
- Stiti, eu am venit aici…, încerc sa-i explic, dar n-apuc sa duc vorba la bun sfârsit. Îmi face semn sa-i prezint un document de identitate. Ma execut. Din buzunarul de la spate scot buletinul si ordinul de serviciu. Îsi pune la rândul lui ochelarii si se dumireste…
- Sa traiti!
- Sunt absolvent si am fost repartizat în aceasta unitate.
Omul ma priveste, parând ca îmi masoara înaltimea cu ochii.
- Aaa…De ce nu spuneti asa ? Bine ati venit si Doamne-ajuta! Sa fie într-un ceas bun, a mai zis maistrul militar din fata mea si mi-a întins mâna cu un gest larg, ceremonios. Pilot ?
Ezit o clipa. În vene sângele îmi goneste ca un nebun, un val de sudoare mi se prelinge pe sira spinarii în jos, iar inima hodorogeste în piept…Port în buzunar un brevet de pilot militar, în taina ma mândresc cu el, dar orele mele de zbor, prin putinatatea lor, striga…Îngân un “Da” mai mult soptit si îmi strâng hârtiile din mâna omului. Se aseaza din nou pe scaunul de unde se ridicase, lasându-ma sa pricep ca pot intra.
- Au mai venit si altii ?
- Mai sunt câtiva pe la pista, îmi spune; apoi, cu un gest precipitat, îsi cerceteaza ceasul de la mâna: Trebuie sa decoleze îndata sonda meteo…
- Pista unde e ?
Ma priveste scurt, iar în ochi am impresia ca-i citesc dojana: “Cum, nu stiti ?!” Schitez un zâmbet fortat.
- Mergeti înainte si mai întrebati. E destul de departe. De la prima intersectie, la stânga. Se zaresc avioanele!
Plecasem deja…

Lumina diminetilor viitoare

Eram stapânit de emotie. Nu stiu daca se vedea în exterior, dar o simteam în mine rostogolindu-se prin fiecare ungher. Inima îmi batea în tâmple, aveam în suflet o bucurie tremuratoare, gândurile curgeau învolburate dinspre tot ce a fost si a ramas în urmam spre acea zi noua, ca o punte între visurile mele si realitatea ce începea sa-mi cotropeasca fiinta.
Nu mi-a fost greu sa ajung la pista. Fara prea multe întrebari, condus de un simt anume ca o chemare, m-am trezit la marginea câmpului de zbor. Un câmp imens, confundat în departare cu Baraganul. Nu-i zaream marginile, îi ghiceam doar tivitura cu albastrul cerului boltit deasupra ca o jumatate de sfera. În zare, sub ploaia razelor de soare MiG-urile luceau limpede. Gândul iscat într-o minte de pilot tânar s-a desprins cu iuteala fulgerului…Vedeam pista. Simteam sub talpi mângâierea încheieturilor betonului. Sageata închipuirii mele gonea si parca nu mai era gând ci devenise avion, împins spre cer de inima lui de otel. Acolo unde pamântul pe care calcam se unea cu cerul, gândul s-a desprins avântat, croindu-si drum pe cararile nevazute ale vazduhului. Atunci în clipa aceea, am înteles drumul meu. Truda.

Zbaterea continua. Am înteles bine ce am de facut si pentru ce am razbit pâna acolo. Sa fi fost un prag ?! Pateu da. Fiindca dincolo de el era aerodromul, un aerodrom adevarat si nu închipuit, erau avioanele si oamenii, iar mai presus de orice era zborul supersonic, “omenescul zbor supersonic” care m-a purtat pâna acolo în buza pistei si pe care eu trebuie sa-l întretin, sa-l port mai departe ca pe un blazon al barbatiei, ridicat drept pavilion în lumina diminetilor viitoare…
M-am oprit si mi-am rotit privirea. Vroiam sa ma bucur deplin de clipa traita. Se decanta în mine trecerea lina de la o stare vecina visului la cea de realitate, voiam sa ma satur, îndelung înfometat, cu miezul dulce al acelei sosiri asteptate de atâta timp. Intram într-o viata noua. Aveam în fata un viitor ce începea chiar de la picioarele mele…

Betonul frigea. Aerul, acum clocotind, dansa jos acoperind fata pamântului cu o apa ireala. Avioanele luceau iar argintul lor picura acoperind betonul si facându-te sa crezi ca au aripi nesfârsite. Oamenii îsi vedeau de rosturile lor. Nu am vazut sefi. Nu am auzit ordine. Doar avioanele aliniate în linia de pornire, asteptau…
Întâlnirea a decurs simplu. Cuvinte de bun sosit, priviri întrebatoare, zâmbete ascunse de ironie, glume. Eram împresurat, nu stiam cui sa raspund. Fiecare avea un nume nou pentru mine. Nu puteam sa le retin. În cap intrau toate dar ramâneau putine, încercam sa fiu atent confectionându-mi o atitudine rezervata, nu reuseam iar chestia ma enerva, îmi producea un soi de ciuda de care aveam sa fiu scapat de Bibi, dar nu atunci ci mai târziu, dupa ce avionul sonda îsi începuse rulajul pentru intrarea la pista, adulmecând vazduhul, pregatindu-si decolarea.
Stateam în fata celulei de alarma, o cladire joasa, pitita între tufe de pini. La intrare are un fel de umbrar sub care dorm câteva banci asezate în forma de “U”.

Pe Comandant îl stiam de când eram în scoala. Venise la noi pentru o discutie legata de zbor si avioane. Orientare profesionala…Nu îi retinusem bine trasaturile, dar îmi ramasese încrustata în memorie atitudinea dezinvolta cu care umbla printre oamenii ce îl cunosteau si printre noi, cei mici, care îl recunosteam, slalomul lejer printre date si notiuni strict profesionale, întoarcerile imprevizibile la radacina ideii de zbor.
L-am vazut apropiindu-se pe aleea îngusta. Am avut o tresarire si cred ca obrajii mi-au luat foc.
- Ai venit ?
Ramân mut, privind tâmp în jur, de parca altcineva trebuie sa raspunda.

Limpezindu-ma, încerc o formula de raport în timp ce ma schimonosesc într-o pozitie cât mai apropiata de cea de “drepti”.
- Bine, bine! Sa mergem la masa, spune si o ia înainte. Ca un stol la auzirea unui semnal anume se ridica toti. Ma alatur lor. Sunt surprins de modul cum m-au primit. Parca traiam de mult timp împreuna si numai un vânt rau m-a purtat o vreme departe, ratacindu-ma.
Prins în discutii, nu-l vad pe Bibi apropiindu-se. Îl simt doar în stânga mea. Încetinesc pasul si ma întorc spre el, fara sa-i las timp sa spuna ceva:
- Te prind straiele de zbor…!
- Lasa glumele. Când ai venit ?
- Odata cu ziua asta care, uite, va fi senina, îi spun si ramân cu fata spre el, ca sa-i sesizez reactia…Ma priveste iar de parca un amanunt esential îi scapase.
- E clar. Aici nu ai nici o sansa sa te mai vindeci, dar asta este treaba ta…
- Vorbesti din experienta ?
- Tu ce crezi ?!…
Nu cred nimic. Nici nu-l iau în seama. Sunt bucuros si asta conteaza…

Semnul

Sala de mese, gustarea, multimea de glasuri, privirea întrebatoare a chelneritei ramân în urma. Sunt afara. Toti plecau spre linia de avioane.
- Stai sa vezi o decolare.
Ma simt prins de brat. Bibi îmi întinde palma desfacuta cu o cheie de care spânzura o sfoara ca de pus copiilor la gât sa nu o piarda.
- Probabil esti obosit. Mergi si te odihneste. La parterul blocului burlacilor, a doua pe stânga.
- Si care e blocul burlacilor ?!
Îsi misca mâna a lehamite.
- Întreaba la poarta…
- Zbori si tu ?
- Am o iesire la urma, lânga gard. Lasa ca ai sa vezi. Acum, mai bine pleaca…
Am ridicat mâna în semn de salut, Bibi mi-a raspuns cu acelasi gest si a plecat alergând sa-i ajunga din urma pe ceilalti.
Îi priveam si parca îmi parea rau ca nu sunt cu ei. Erau piloti de vânatoare cu tot ce presupune notiunea, iar eu un mucos venit sa ma vindec de zbor într-un regiment de lupta despre care stiam tot atâtea câte am stiut despre palatul lui Rosu-Împarat din povestile copilariei. Îmi era, sincer, o ciuda nebuna. Inevitabil trebuia sa accept un timp conditia tâmpita de pilot neinstruit care se prosterneaza supersonicelor ca în fata unor icoane si uita de la un zbor la altul numarul treptelor de pe scara rosie a urcatului în cabina…

Mergeam. Eram doar eu si revolta mea. Nici n-am vazut avionul sonda ce se apropia vertiginos. M-a ajuns mai întâi zgomotul motorului ce se izbea de pista, de pamântul întelenit, de cladirea mare a punctului de conducere a zborului, întorcându-se frânt în urechile mele. MiG-ul coborâse pâna la câtiva metri de sol, dar cu o viteza mult prea mare pentru a ateriza. Brusc, s-a însurubat în trei tonouri pe dreapta, scurte, rapide. Cu un zgomot înfundat a slobozit în coada o jerba de foc galben-portocalie lunga de câtiva metri, a repetat tonourile pe stânga si apoi, cu o miscare energica, si-a arcuit traiectoria înfigându-si tubul Pitot în aerul de deasupra, înaltându-se pe verticala ca o lumina alba, aprinsa de razele soarelui… Înmarmurit, l-am urmarit pâna sus, departe, acolo unde s-a contopit cu fundalul azuriu al cerului care, vedeam atunci, se limpezise complet, aratând ca un cristal veritabil. “Semn bun de cer senin”, m-am gândit si m-am întors pe calcâie, hotarât sa-mi înec obida într-un somn adânc, fara vise, în garsoniera lui Bibi de la blocul burlacilor…

Nu mi-a fost greu sa-l aflu. Un cub napadit de liliac si purtând o bentita de tigla rosie pe vârful tuguiat, ochiuri de geam împestritate, usa data în laturi.
De cum am intrat m-a izbit un aer racoros si umed, ferit de biciul fierbinte al soarelui. Gândul la odihna s-a schimbat în dorinta. Mi-am cautat cheia. Înainte de a deschide m-am oprit. Mi se parea ca violez un teritoriu ce înca nu-mi apartinea…În cele din urma, am cedat. Nevoia de odihna a învins în mine sfiala, desi ma asteptam ca un glas iscat de nu stiu unde sa-mi strige în spate: “Hei straine, ce cauti aici ?…”
N-a strigat nimeni. Interiorul m-a acceptat.
Spatiul modest al garsonierei începea cu holul mic, tencuit într-un alb sters. În stânga usa de la baie, o chiuveta si un dus. În camera mare doua canapele extensibile asezate de o parte si de alta, sub geam o masa si doua scaune, într-un colt un dulapior mic ce tinea loc de sifonier, iar în cel opus niste rafturi improvizate pe care dormitau câteva carti. Am privit sceptic canapeaua din dreapta, mi-a parut prea scurta, am ales-o pe cea din stânga si, fara sa mai stau pe gânduri, mi-am dat jos pantofii si m-am întins. Eram nespalat si plin de praf. Parul îmi era îmbibat de transpiratie. Miroseam. Peste toate acestea însa, a cazut ca un bolovan greu oboseala.

Lopatar patru

M-am trezit împins cu fata în perna de o palma mare ce îmi cuprinsese ceafa. M-am întors. Lânga patul meu statea Bibi. Avea fata pierduta într-un zâmbet strâmb, iar în mâna stânga purta un pachet.
- Scoala-te si manânca!
Prin perdeaua trasa se zarea amurgul sângeriu. Ochii îmi erau împaienjeniti. Trupul înca nu se trezise. M-am privit în oglinda: aveam mustata zburlita, iar pe obrazul drept o urma rosie de forma ceasului de la mâna. Dormisem bustean.
Bibi si-a aprins o tigara, statea întins pe cealalta canapea si slobozea fumul în rotocoale mici.
- Ai zburat ? l-am întrebat eu, în timp ce-mi desfaceam pachetul hotarât sa înfulec ceva.
- Am zburat, dar mai bine nu zburam…
- De ce ?
Bibi izbucni:
- A fost o vreme în care totul mergea perfect. Faceam niste aterizari care ma ungeau pe suflet, lucrurile se legau firesc si simplu, aveam senzatia ca stiu destule ca sa pot stapâni avionul, zilele de zbor se succedau iute, ma urcam în avion ca si cum as fi mers la o plimbare a dracului de placuta, toate bune si frumoase pâna când, fara sa realizez imediat, viata de aerodrom a luat o alta turnura.
- Te-ai schimbat tu, ori …?
- Pe dracu’, a spus mai mult strigat si s-a ridicat nervos, masurând cu pasul distanta pâna la masa pentru a-si apropia scrumiera. Ce schimbare vezi tu în mine, când zilele de zbor s-au rarit ?! Ba nu avem cauciucuri, ba nu avem ulei, ba vremea nu tine cu noi si pe deasupra, nu stiu ce ordin ne leaga de pamânt…
- Stai! Lasa-ma usor. De unde sa stiu eu toate astea ?!
- Nu le stii, dar ai sa le simti. Mai bine tac. Nu de alta, dar nu vreau sa te descurajez, a mai spus si a facut un semn cu mâna a renuntare.

Terminasem de mâncat. Am strâns hârtia cu ce mai era în ea si l-am întrebat din ochi de un cos de gunoi.
- Vezi în baie, mi-a spus si cu un gest putin nervos si-a stins tigara, turtind-o în fundul scrumierei apoi a disparut printre usi fara sa mai adauge ceva.
Eram din nou singur. Linistea camerei devenise brusc sinistra. Simteam cum ma afund într-un necunoscut pentru care nu eram pregatit.
Am tras geanta lânga pat si am început sa despachetez lucrurile de stricta necesitate: trusa de barbierit, uniforma, costumul de zbor…Eram la baie si tocmai îmi asezam pe policioara de deasupra chiuvetei câteva lucruri, când Bibi a revenit, cu o sticla de “Feteasca alba”. A scos de nu stiu unde doua pahare de forme si dimensiuni diferite, le-a pus pe masa si apoi a turnat din lichidul de culoarea paiului. Cu un pahar în mâna, mi l-a întins pe celalalt si a ramas într-o pozitie de asteptare. L-am luat.
- Bafta!
- Sa fie, am zis si am baut. Vinul avea un gust placut iar gâtul meu, uscat de somn l-a primit bucuros.
- Stai singur aici?
- Nu, stau cu Mosu’. Cred ca-l stii. E plecat în concediu pentru vreo luna de zile.
Îl stiam pe Mosu si chiar ma bucuram sincer de concediul lui…Pentru o vreme aveam asigurat un pat. Bibi mi-a citit gândurile:
- Daca vrei, poti ramâne la mine pâna vei gasi o casa.
- Multumesc, am raspuns si am revenit la geanta abandonata lânga pat. O grija mai putin…
- Ar fi totusi o problema, mi-a spus Bibi vadit încurcat si a întins mâna ramasa libera spre tentativa de sifonier din colt.

I-am dat asigurari ca ma descurc. Mi-am rânduit hainele de-a latul patului, le-am pe cât posibil dupa destinatii si am descoperit în final ca trei cuie ceva mai lungi îmi rezolvau rezonabil nevoia unui sifonier…Pe deasupra, aveam la picioare un maldar de coli folosite la împachetat, cam mototolite, dar asta nu ma incomoda.
- Trei cuie gasesc la tine?
S-a ridicat si mi-a adus, probabil din vecini, trei cuie mari si un fier bombat la un capat. Ochisem de la bun început peretele alb – sters al holului. Am întins colile de hârtie ramase ca prin minune întregi. Bibi ma privea rezemat de tocul usii, a intrat apoi în camera, am auzit un zgomot de sertar tras si s-a înfiintat în spatele meu cu un pumn de pioneze. Am vrut sa chiui dar n-am chiuit. Cu hârtia prinsa în josul “cuierului” am început sa-mi orânduiesc hainele: în primul cui de la usa uniforma, la mijloc hainele civile, iar în celalalt cui, costumul de zbor. Simplu. M-am dat un pas înapoi si mi-am privit o clipa opera…
Bibi revenise pe canapea si fuma. Am ridicat paharul si am sorbit din nou.
- Si cum spuneai ca-i viata aici?
A ramas câteva minute tacut. Îi vedeam pe fata efortul de a se aduna, nu-i era usor sa vorbeasca iar eu îi ceream mult prea mult într-o singura întrebare.
- Esti sigur ca ti-ar ajuta la ceva ce pot sa-ti spun eu ?
- Nu-ti fie teama, sunt printre cei care nu dezarmeaza usor în fata evidentelor crude.
- A, nuuu! Nici nu-mi pun asemenea probleme. Te stiu cât de cât ca sa pot fi convins ca nu vei da înapoi. Voiam sa-ti spun ca viata aerodromului, viata oamenilor care traiesc aici, s-a diluat. Vremurile s-au schimbat. Anii aceia, stii tu care, au ramas doar în cartile lui Doru Davidovici si în amintirile celor mai batrâni. O sa-i cunosti. Sa-i urmaresti cu atentie si vei simti foarte limpede asta!
- Stii, totusi nu înteleg…în mare parte oamenii sunt aceiasi. Slujindu-l pe Maria Sa ZBORUL, pe nesimtite îi devin supusi…
- Usor! Nu vorbesc despre asta. Vreau sa-ti spun ca, în timp, pilotului i s-a strâmtorat libertatea de manifestare a ceea ce este el în esenta. Ordine, prevederi si instructiuni au venit din toate partile, l-au încorsetat într-un sistem greoi de pregatire, obligându-l sa-si supuna vointa, sa si-o ordoneze în directii impuse ca într-un coridor strâmt prin care, pentru a trece, ai numai un singur sens.
- Acum înteleg. Esti predispus…
- Lasa predispunerea, m-a întrerupt el. Esti fortat de împrejurari sa-ti suprimi doza minima de libertate profesionala, sa-ti semnezi singur deprofesionalizarea.
- În situatia asta îti ramâne o scuza, desi pilotului nu-i sta bine sa caute scuze. Abaterea este o manifestare a legilor naturale. Face parte din tine, apartine oamenilor si nu porti întreaga raspundere pentru aparitia ei. Greseala nu este vina, ci necazul tau…
- Perfect! Dar, convinge-i si pe “ei” de adevarul tau…Cât timp pentru orice schiopatare esti împuscat în aripa, mirosul prafului de pusca te urmareste ca un blestem…Esti naiv, Foozie!

Am tacut. M-am strâns gramada ca într-o cadere libera. Nu mai stiu cât am ramas asa. Bibi mi-a respectat tacerea. Într-un târziu m-am întins spre masa, am luat paharul si am baut. Tot. Pâna la fund…
Lumina slaba a becului atârnat de tavan turna peste toate o pâcla unsuroasa. I-am spus ceva lui Bibi, probabil un banc, a râs copios si a turnat iarasi în pahare. S-a spart linistea…
M-a purtat pâna am ametit prin toate ungherele unitatii, prin hangare, prin popota si prin sala de pregatire, de la “casa alba” la “casa galbena”, am facut un popas la celula de alarma si apoi am ” decolat” de câteva ori, ne-am întors sau nu ne-am mai întors, am “murit putin cu fiecare” si iar am înviat, pastrând hotarârea ca, indiferent ce va mai fi, sa ne ferim aripile de împuscaturi…Am picurat câtiva stropi de vin pe podea. O clipa, am tacut. Apoi, iar am luat-o razna. Bibi m-a pus în tema cu bârfa locului, sefii erau si ei pe acolo ca în mai toate discutiile subordonatilor, am facut câteva ocoluri prin “fauna strazii” pâna când ne-am linistit fiecare în patul lui, învelindu-ne gândurile cu ceea ce atunci si acolo, în parte, aveam: el amintiri, eu, sperante…Ingrata conditie de lopatar patru…
Vinul se terminase. În camera plutea fumul cenusiu al tigarilor. Bibi a deschis geamul. Era destul de târziu. Dintr-o parte, tremura peste câmp lumina argintie a lunii pline. Racoarea noptii îmi facea bine. Gândurile se întorceau acasa, intrau în mine pentru odihna. Ultimul, venit mai greu, înainte de a nu mai sti nimic, a zabovit o clipa sub frunte, nehotarât: în seara venirii mele am baut; nu stiam exact pentru ce; am baut poate pentru ziua aceea de început, pentru zilele ce urmau, pentru aerodromul care începea chiar din camera noastra cu pereti înalti si caruia, simteam eu, începeam sa-i apartin.
Apoi, nu mai stiu.

Acceptarea

Patrunzi greu în viata unui aerodrom.
Chiar daca primele zile îti smulg pareri generale cu care te împaci usor si gândurile se linistesc, crezi ca ai aflat totul si nimic nu te mai poate surprinde, totusi, nu este asa. Deasupra vointei tale de a patrunde si întelege planeaza fatal legile nevazute ce guverneaza existenta oamenilor acestor fortarete izolate. Nu le vezi si nu ti le striga nimeni în fata si numai atunci când începi sa te convingi singur si sa lamuresti pe cei în mijlocul carora traiesti, ca ai venit ca sa ramâi, ca nu esti pus pe calatorii fara tinta, despartite de o primavara sau o toamna, între doua sezoane de vilegiatura profesionala, începi sa le simti. Afli ca niciodata nu le vei trece fortându-le. Cunosti cetatea daca joci cu cartile pe fata. Fara compromisuri.
Aveam zile bune de când eram pe aerodrom. Drumurile mele la pista se îndesisera. Treceam pe lânga avioane smerit, cautam sa aflu cât mai multe încercând sa par degajat, dar îmi alungam cu greu stângacia.

Dupa absolvire, “aterizasem” în regiment sapte piloti. Ne-am rupt greu de obiceiul format în anii de calugarie fortata în scoala militara. Umblam peste tot împreuna. Când unul dintre noi ramânea singur, descoperit, ca un pui întarcat prea devreme de mama lui, lucrurile se schimbau brusc. Deveneam vulnerabili, ne bâlbâiam si ne pierdeam cuvintele. Timizi, coplesiti de tot ce vedeam, nu aveam curajul sa vorbim daca ceilalti nu erau de fata. Nu aveam înca discernamântul necesar care sa ne ajute sa ne desprindem, în sfârsit, de cârd. Eram în continuare fideli cuibului în care ne formasem: Manole ideolog, Piticul cu aranjamentele, Biba cu orientarea, Mircea sef în probleme de subteran si dedesubturi, Rata agitator, Patrocle delegat la discutiile în contradictoriu, Ciuru’ lider neîncoronat, iar eu…, pe lânga ei. Strigam nevoile în acelasi glas si nu aveam clara în minte masura în care existam independent unul fata de ceilalti.
Cu timpul, rândurile s-au rupt. Liniile de plutire s-au despartit, ambarcatiunile s-au vazut nevoite sa înfrunte marea cu forta propriilor vârste.

Mi-am cautat prieteni. Am învatat sa nu rup oamenii de la treburile lor si sa-i las sa-si desavârseasca munca, sa-i ascult fara sa vorbesc si sa le respect tacerea. Eram schimbator. Traiam din compromisuri. Omoram timpul de pe o zi pe alta sufocându-ma în discutii plictisitoare. Nu zburam. Si poate de asta toate curgeau, nu stiu daca spre bine sau rau, poate asa trebuie sa fie, ca în sfârsit creierul sa se trezeasca definitiv si sa înceapa a cauta sa puna întrebari, sa gaseasca raspunsuri viabile.
…A urmat timpul serviciului de lupta. Aerodromul de la vânatoare traieste ca un ochi urias, vesnic treaz, care pândeste colturile cerului. Permanenta lui este veghea.
La celula de alarma era Hent. M-a întâmpinat cordial. Mi-a facut semn sa urc în cabina avionului din “gradul doi”. Asteptam. S-a asezat pe marginea cabinei si cu un glas blând m-a întrebat:
- Spune Foozie!…
- Am început.
- Cabina avionului reprezinta locul unde pilotul, legat în chingi, îsi câstiga pâinea cea de…

În secunda urmatoare simteam cadranul vitezometrului încercând sa-mi sparga fruntea. Ma simteam ca si cum as fi înghitit un mar întreg, iar dupa ceafa îmi statea un bolovan cu forma de pumn…
- Trezeste-te si lasa poezia!…
Am început sa turui despre tot felul de contacte si butoane, manete, cadrane si indicatoare, panouri si pupitre. Oricum, nu mai stiu daca le-am spus pe toate cele 268 câte sunt. Dar mai stiu ca Hent m-a luat binisor la vorba si m-a purtat prin toate zborurile lui trecute, prin zborurile mele viitoare, m-a ridicat si m-a coborât pâna când, amortit si rasturnat în toate gândurile mele vechi, am coborât treptele scarii si am ramas lânga el, având figura celui mai supus pamântean. În ochii mei, Hent nu mai era adolescentul ratacit prin piloti, mustata lui de muschetar îi schimbase dintr-o data fizionomia, întelegeam ceva din tot ce înseamna sa fii pilot clasa întâi si m-a pomenit fara sa simt cu un sentiment nou, ciudat, încrustat în inima. Sa cunosti…, sa zbori…, sa muncesti si apoi sa poti zâmbi condescendent celorlalti…
Mult mai târziu am priceput si mai bine ca numai acolo, în buza pistei, afli adevarul despre meseria ta si poti, dintr-o privire în tine si în ceilalti, sa-i masori însemnatatea. Daca atunci când esti departe de aerodrom, îsi pot face loc în sufletul tau si îndoieli si temeri, nejustificate uneori, când intri în casa ce-ti pregateste plecarile si care îti primeste apoi întoarcerile, lucrurile se schimba. Renaste în adâncul tau o forta uriasa care te întareste. Încalti ghetele de zbor si strângi snururile costumului de compensare cu un soi de bucurie, te înarmezi cu o cutezanta aproape salbatica, iar incertitudinile dispar supte de umbra hotarârii. Devii alt om. Un om al aerodromului.

Cartea “Radacini de Zbor” poate fi cumparata de la magazinele Modelism (Standul “Modelism”, Magazinul “Cocor”, Etajul 3, Bd. I.C. Bratianu 29-33, cod 030173, Sector 3, Bucuresti )