În anii ’60, scaunele de lemn din aeroportul Suceava erau folosite de pasageri pentru a-şi găsi loc în avioane
7 min de citit
Primii angajaţi ai aeroportului din Salcea, în faţa aerogării din lemn. În mijlocul lor, cu şapcă albă, este primul comandant al aeroportului, Oliviu Bălan
FOTO: Primii angajaţi ai aeroportului din Salcea, în faţa aerogării din lemn. În mijlocul lor, cu şapcă albă, este primul comandant al aeroportului, Oliviu Bălan
Istoria aeroportului din Suceava se leagă în special de povestea celor care au fost martorii evoluţiei aeronauticii în judeţul Suceava încă de la începuturile ei şi care au trecut prin toate etapele de dezvoltare ale acestui aeroport. Dintre cei care au lucrat aici încă de la deschiderea aeroportului, în anul 1962, am reuşit să stăm de vorbă cu Petru Costeniuc (tehnician principal de aviaţie), Aspazia Jumolea (radio telegrafist), Florin Aurelian Crihan (radio telegrafist), precum şi cu specialistul în drumuri şi poduri rutiere, Dan Mavrodin, cel care a realizat actuala pistă betonată.
Aşa cum povesteşte Petru Costeniuc, ideea construcţiei unui aeroport în judeţul Suceava a apărut în anul 1959. Cu un an mai târziu, în 1960, la Suceava a venit şeful Direcţiei generale a aviaţiei civile, generalul Constantin Şendrea, care împreună cu Petru Costeniuc a mers până la Dorna Candreni, unde exista o veche bază sovietică, şi de unde avea să fie luată viitoarea aerogară pentru aeroportul din Suceava.
„Aerogara din lemn a fost adusă la Suceava în vreo 18 vagoane. Şi a stat aproape doi ani de zile pe locul unde urma să fie construită. O noapte o păzeau cei din Salcea, o noapte cei din Siminicea. Când era Siminicea fura Siminicea, când era Salcea fura Salcea”, povesteşte Petru Costeniuc. El adaugă că pe vremea respectivă, actualul oraş Salcea aparţinea din punct de vedere administrativ de Botoşani, iar asamblarea părţilor de lemn aduse de la Dorna Candreni şi finalizarea lucrărilor de construcţie la aerogara din lemn a aeroportului au fost realizate de o firmă botoşăneană. La început, Aeroportul din Suceava avea doar aerogara din lemn, un depozit de carburant şi pista înierbată de aterizare/decolare, motiv pentru care avioanele puteau să zboare de la/spre Suceava doar circa cinci luni pe an, între mai şi septembrie. Fosta aerogară a funcţionat pe locul în care se află în momentul de faţă Aeroclubul „Grigore Baştan”.
O întâmplare care i-a rămas în minte lui Petru Costeniuc s-a petrecut cu puţin timp înainte de deschiderea oficială a aeroportului. „Cu ceva timp înainte de a deschide aeroportul, am aranjat pista, balizajul, iar când am venit a doua zi, după o ploaie puternică, parcă a trecut trenul prin aeroport. Erau nişte dâre adânci, şi toată lumea se întreba ce s-a întâmplat. Dacă era sabotaj? Deşi eram puţini la vremea respectivă, am mers cu lopeţi, au mai venit şi din constructori şi am aranjat la loc”, îşi aduce aminte Petru Costeniuc. Misterul şanţurilor de pe pista aeroportului a fost elucidat după o săptămână de la această întâmplare, când mai multe căruţe au fost prinse în timp ce treceau prin aeroport. „Erau căruţe cu lemne care veneau de la munte. Iar pentru a scăpa de controalele de la Salcea, căruţaşii veneau direct de la Burdujeni, treceau prin aeroport şi mergeau spre Botoşani”, spune fostul tehnician al aeroportului.
Petru Costeniuc se numără printre cei care au primit o invitaţie oficială din partea companiei Tarom pentru inaugurarea oficială a zborului Suceava – Bucureşti. „Tarom Suceava vă invită la inaugurarea liniei aeriene Suceava – Bucureşti, ce va avea loc pe data de 1 iunie 1962, orele 12.00, la aeroportul „Salcea”. După inaugurare sunteţi invitatul Tarom-ului la masa tovărăşească din „Parcul Muncitorilor” (cabană), scria pe invitaţia adresată personalităţilor care au participat la acest moment festiv.
Petru Costeniuc îşi mai aminteşte că la deschiderea oficială a aeroportului din Salcea au fost prezente oficialităţi locale, printre care numeroşi şefi ai unor fabrici sucevene, iar printre invitaţii speciali s-au numărat preşedintele Consiliului executiv al Sfatului Popular al Regiunii Suceava, Emil Bobu, şi generalul Constantin Şendrea, cel care a şi avut iniţiativa deschiderii acestui aeroport. După tăierea panglicii inaugurale, o parte dintre cei prezenţi au fost invitaţi să participe la un zbor inaugural de agrement.
„La zborul de agrement au dorit să ia parte în special soţiile oficialităţilor prezente la acest eveniment. Îmi aduc aminte că printre cele care au zburat pentru prima dată de pe aeroportul din Salcea a fost soţia lui Emil Bobu”, a spus Petru Costeniuc.
După zborul rezervat oficialităţilor, compania Tarom a mai dat posibilitatea celor prezenţi la inaugurare să participe, în limita locurilor disponibile, la un alt zbor de agrement, pentru o sumă de 5 lei. După zborurile de agrement, primul zbor oficial de pe aeroportul din Salcea, adică prima cursă Suceava – Bucureşti, a avut 12 pasageri, fiecare dintre aceştia plătind un bilet de 155 de lei. Acest preţ a fost păstrat mai mulţi ani după aceea.
Acum în vârstă de 85 de ani, suceveanul Gheorghe Coştiug a fost unul dintre cei 12 care au zburat cu prima cursă oficială Suceava – Bucureşti. La deschiderea aeroportului din Salcea avea 34 de ani şi era director în cadrul Direcţiei Silvice Suceava. Gheorghe Coştiuc îşi aminteşte că deschiderea acestui aeroport a reprezentat pentru el „o grozăvie”.
„Eram la Direcţia Silvică şi aveam multe probleme la minister. Mergeam eu la Bucureşti cu trenul, dar era obositor. Când s-a înfiinţat prima cursă, pentru mine a fost o grozăvie. Am fost şi în zborul de agrement de la deschidere, mă gândeam să nu-mi fie rău de la stomac, dar nu am avut nimic. Din contră, mi-a plăcut extrem de mult şi nu am avut emoţii de loc. Şi după aia, toate drumurile, şi am făcut extrem de multe drumuri la Bucureşti, mi-au plăcut la fel de mult”, ne-a spus Gheorghe Coştiuc.
Despre primul zbor îşi aminteşte că după decolare a fost servit cu bomboane, iar la Bucureşti au ajuns după aproape o oră de la decolarea din Salcea. Gheorghe Coştiuc îşi mai aminteşte că Suceava – Bucureşti a fost una dintre cele mai uşoare linii aeriene ale companiei Tarom, în vremea respectivă, având în vedere că avionul zbura la joasă înălţime, peisajul era frumos, iar timpul de zbor, de aproape o oră, era extrem de bun.
Gheorghe Coştiuc mai spune că preţul biletelor era considerat atât de convenabil, încât existau şi ţărani care zburau la Bucureşti pentru a-şi vinde produsele. „Nu era scump. Mergeau ţăranii cu traista la Bucureşti să vândă produsele. Era mai ieftin decât la clasa I la tren. Au fost timpuri frumoase. Pentru perioada respectivă a fost ceva important. A fost un eveniment deosebit, şi orarul era bun”, mai povesteşte fostul director adjunct al Direcţiei Silvice Suceava.
O poveste care în prezent pare de necrezut este şi cea a modului în care pasagerii alegeau să călătorească de la Suceava la Bucureşti. Atât Petru Costeniuc, cât şi fostul radio-telegrafist, Florin Aurelian Crihan, îşi amintesc de „unul dintre cei mai buni comandanţi de avion” de pe traseul Suceava – Bucureşti şi retur, Gheorghe Tomiuc. Cei doi povestesc că aproape de fiecare dată cursele aeriene de pe această rută erau pline, iar uneori, de la Suceava la Bucureşti erau solicitări peste numărul de locuri din avion.
„Câtă largheţe era la vremea respectivă! Cabina pilotului era deschisă, iar pasagerii puteau să vadă tot timpul ce face. Apoi, avionul era plin aproape de fiecare dată, pentru că erau doar 12-14 locuri. Şi atunci se puneau scăunele de lemn luate din aeroport, în avion”, spune Petru Costeniuc.
Acesta este completat de Florin Aurelian Crihan, care îşi aduce aminte că Gheorghe Tomiuc era unul dintre „piloţii deosebiţi” care au zburat la Suceava şi care accepta să ia la bord câţi pasageri reuşeau să intre în avion.
„Şeful agenţiei Tarom venea la aeroport şi întreba câţi pasageri poate lua în ziua respectivă. Şi el spunea: „Știţi ceva: să se închidă uşa”. Şi lua şi pe culoar şi în toaletă, numai să se închidă uşa. În avioanele de mai târziu erau 24 de pasageri, şi el lua 30 – 40”, povesteşte şi Florin Aurelian Crihan, care a mai adăugat că de fiecare dată, pilotul aducea scaunele înapoi la Suceava, astfel încât să poată fi folosite şi la alte zboruri.
Perioada de „haiducie” în transportul cu avionul din Suceava a durat până imediat după anul 1970, mai exact „până la atentatul de la Oradea”, cei doi afirmând că după acest moment controalele au fost mult mai stricte pe zborurile interne. Atentatul de la Oradea a avut loc în primăvara anului 1971, când un român a deturnat un avion către Viena, iar răpitorii au cerut azil politic.
Citiți articolul integral în Monitorul de Suceava
