„Dar deodată […] apăru o mașinărie înfricoșătoare, cu zgomot de te asurzea, cu aripi uriașe ca o pasăre gigantică”

“Treceau avioanele cu zgomot de-ți lua auzul si noi ne aruncam in tranșee, pentru că știam ca urmează bombardamentul. Se lumina ca ziua si începeau să urle sirenele, asta însemna ca trebuia sa ne fugim cât ne țineau picioarele și să ne ascundem prin adăposturi.”

Așa iși începea bunicul povestea, iar noi ascultam, cu urechile ciulite, sorbind fiece cuvânt, asteptând urmatoarea întâmplare.

Drumul până la “Capra cu trei iezi” a copilariei mele a fost mai întâi presărat cu poveștile despre război, venirea rușilor care ne-au luat caii si grânele din cămări, sărăcia ce i-a urmat.

“Am venit pe jos acasă, șapte zile am facut pe drum, dupa terminarea razboiului, continua bunicul. Nu găseam nimic de mâncare, mergeam prin lanuri de porumb si mâncam din știuleții verzi, necopti, iar apă beam după ce făceam găuri cu cizma in noroi, să se adune acolo. Am ajuns lihniți, însetați și plini de păduchi, dar bucuroși că rămăseserăm in viață.”

Trăiam de copil cu frica războiului. Să nu înceapă din nou, să ne bombardeze avioanele, să sune sirene noaptea și să trebuiască să alergăm la adăpost prin beciuri. Poveștile adevărate mi se întipăriseră în minte realist si rațional, încât chiar și atunci când incepusem să citesc basme fantastice, le raportam pe toate la realitățile învațate dinainte. A fost greu să mă mai fascineze poveștile cu zâne, când in sufletul meu se aciuase spaima de mic copil.

“-Nu-i mai împuiați capul cu prostii, se răstea tata la bunici. Nu doarme noaptea! Se trezește si umblă bezmetică aiurea prin casă, c-o ingroziți cu istorisirile voastre!”

Era adevarat. Mă deșteptam noaptea si nu mai puteam adormi. Umbrele lunii în camera mea de copil luau forme stranii, de soldați cu arma-n spate, de avioane care înțepeniseră pe tavan, gata sa dea drumul la bombe. In spaimele mele , îmi imaginam cum ar fi viața fără tata, dacă l-ar lua la razboi, ce m-as face fără el dacă n-ar mai ieși din tranșee, cum s-ar descurca mama cu doi copii si dacă ne-ar lua iar rușii tot, ce-o sa ne facem?

Când aveam vreo cinci ani, mă jucam in grădină cu o trusa medicală din plastic, nu stiu câți din generația mea și-o mai amintesc, dar era una dintre cele mai valoroase achiziții pe care le putea avea o fetiță. Aveam seringi albe cu un fel de trăgaci din care puteai sa țâșnești apă, stetoscop, termometru și uite-așa ne ținea ocupate zile-n șir, făcând injecții la păpuși și ascultându-le la inimă cât era ziua de lungă.

Totul era liniștit, dar deodată de undeva din zare apăru o mașinărie înfricoșătoare, cu zgomot de te asurzea, cu aripi uriașe ca o pasăre gigantică, lasând în urmă-i un praf alb, puzderie peste câmpuri. Venea spre mine si nu mai încăpea nici o îndoială că de ce mă temeam mai tare, tocmai avea să se întâmple. Picioarele-mi încremeniseră de spaimă, nu mai puteam fugi și cu rasuflarea întretăiată, îmi auzeam bătăile inimii.

Era clar ca nu exista vreo scăpare decat beciul, cum povestea bunicul. N-apucaseră să sune încă sirenele, însă avionul care se pregătea cu siguranță să mă bombardeze venea negreșit spre mine, asta după ce mai facuse vreo două viraje pe deasupra grădinilor.

Mirosea înecăcios a medicamente de la praful acela care-i cădea de sub coadă si mai aveam doar câteva clipe sa fug. Am lăsat păpușile vraiște, zvârlite in iarbă și-am alergat cât de repede-am putut spre beciul în care coborai prin cămară. Nu mă mai temeam nici de intuneric, nici de șoarecii despre care știam că se cuibăreau prin unghere, doar mă rugam să scap și speram că toți prietenii mei avuseseră vreme să se ascundă.

Am stat in beci vreo doua ore cred, tot așteptând să sune sirenele. Mi se facuse foame și plângeam după tata, dupa mama, după păpușile bombardate cu siguranță în livadă.

Deodată am auzit ca prin vis cum mă striga cineva pe nume. Mai aproape, mai aproape… Mă căutau de ceva vreme, când își dăduseră seama că dispărusem. Am ieșit incet, cu pași nesiguri, murdară toată și cu părul vâlvoi, cu trusa medicală în mână, gata sa pansez toți răniții.

“- A fost bombardament?
-Ce bombardament, zise tata, cum să-ți treacă prin cap așa ceva? Iar ți-au împuiat capul cu prostii! E avionul de la CAP, asta ai vazut! Impraștia insecticid pentru gândacii de Colorado.”

N-am aflat niciodată ce fel de avion era, dar îmi amintesc că-l vedeam adesea din tren, la sol, așteptând sa-și ia zborul peste zăvoaiele înverzite. Dar n-am avut curajul să merg vreodată aproape, să-l analizez, să-l ating.

Avea dreptate tata: prea multe griji se cuibariseră în mine la vârsta aceea fragedă.

M-am mai cutremurat o dată de frică atunci  când m-au făcut pionier. M-am temut să ma urc in planor pentru poză. Și până în ziua de astăzi, încă mi-e frică să zbor.

Cam așa arăta avionul care parca în camp, la intrarea în sat. Alb cu albastru, cu inscripții rusești, se lăsa lustruit de omul în salopetă gri, mereu la datorie.

Se ridica de vreo două ori pe zi în văzduh și, făcând piruete în aer, lăsa în urmă dâre de praf alb, care cădeau peste livezi și câmpii, să ucidă gândacii de Colorado și „omnizile”, aflam.

Ne goneau bunicii în casă când se rostogolea el de nebun prin aer, că era ” rău pentru plamâi”, dar îi simțeam, oriunde s-ar fi ascuns, izul amar și înecăcios, care ni se suia din nări până în cerul gurii.

Prietenul meu bun îmi spune că se numea „Antonov An-2” și că era fabricat de ruși, folosit în Romania mai ales la lucrări agricole și utilitare.

Probabil de aceea ne-o fi dat cu flit pilotul când ne-am luat inima în dinti într-o zi:

-Nene, ne plimbi și pe noi o dată cu avionul, să vedem cum e?
– Treceți acasă, mă chișolcoșilor, c-amu zburați de nu vă mai găsește nimenea!

Și uite-așa îmi explicam celebrul cântecel din acea perioadă, inventat fix pentru mine, cu conotații personale:

„Avion cu motor
Ia-mă și pe mine-n zbor
Nu te iau că ești mic
Și te cheama Polonic!”

(Din volumul de povestiri „Trei zile cu tata” de Ligia Tibu)

Despre autor