Dor de Doru…
4 min de citit
Putini sunt cei alesi sa aiba harul de a influenta intr-un mod major si ireversibil vietile altora. Doru Davidovici a fost unul dintre ei. Cartile sale au reusit sa transmita unui numar extraordinar de mare de oameni, emotiile unice ale pilotului roman aflat la mansa supersonicului sau “de suflet”, Mig-ul 21. Doru a iubit Aviatia Romana si pe Oamenii ei. Sper ca in 20 aprilie 1989, sa fi luat cu el acolo sus dragostea celor care l-am cunoscut direct sau doar prin scrierile sale. Dincolo de pasiunea sa nemarginita pentru zbor, am descoperit la Doru un altruism infinit pentru cel de aproape, pentru colegii sai de zbor, si o dragoste de oameni in general.
Egoismul, cinismul si minciuna nu au existat pentru el; a imbratisat cu toata fiinta sa ideea unei camaraderii si increderi totale intre piloti, lucruri fara de care orice zburator devine un simplu si patetic sofer de avion. Este imposibil pentru cineva sa nu incerce inca sentimentul acela de absurd, de inutil, oare s-ar fi putut si altfel? Este dureros sa citesti randurile in care Doru descrie plecarea in ultimul lor zbor, rand pe rand, a atator prieteni de ai sai, cu o tragica premonitie a ceea ce va urma. Dar ce isi poate dori oare un pilot, mai mult decat un ramas bun cu mana inclestata pe mansa…
Se spune ca disparem cu adevarat doar atunci cand amintirea noastra dispare. Doru si-a facut datoria fata de ai sai; prin cartile lui, pilotii supersonicului romanesc raman cu noi. Acum incercam la randul nostru, la Aviatia.ro, sa aducem un modest omagiu cuiva care a influentat destinul uman si profesional al atator oameni. Si nu numai lui. Prin Doru omagiem pe toti pilotii militari romani, atat de incapatanati in dragostea lor pentru zbor si pentru cerul romanesc, si atat de nedrept uitati pe aerodromurile prafuite ale Romaniei.
Prin această Pagina Memoriala incercam o prezentare cat mai detaliata si fidela a omului, pilotului si scriitorului Doru Davidovici. Aviatia.ro doreste ca pagina dedicata lui Doru sa devina intr-un fel, un loc de “pelerinaj” al celor care inca mai simt pasiunea sincera pentru zbor, intr-o lume devenita brusc atat de cinica si indiferenta la tot ce inseamna Aviatia Romaneasca.
Omul, Pilotul si Scriitorul Doru Davidovici a influentat viata unui numar de neimaginat de mare de oameni, care ii poarta si acum, dupa ani de zile o amintire extrem de vie si de calda. Pe multi dintre prietenii mei i-am cunoscut practic dintr-un singur motiv: citeam toti cartile lui Doru Davidovici, al carui stil literar imi aminteste de St.Exupery. Intr-un veac in care pasiunea pentru aviatie si patriotismul s-au demonetizat pana la disparitie, fiind inlocuite cu oportunismul si cinismul, Doru Davidovici si cartile sale raman cumva o lumina la capatul tunelului.
Doresc sa adresez un cald “Multumesc!” d-nei Victoria Dimitriu (sora) si d-lui Stefan Davidovici (fiul) pentru sprijinul moral (si prin documente) acordat realizarii Paginii Memoriale “Doru Davidovici”.
Closterman scria candva: “(…) ei nu pot intelege, nu-s piloti de vanatoare”. Gresea. Noi intelegem, si din acest simplu motiv, Doru e cu noi…
Anii se scurg intr-o dureroasa neuitare, iar cartile lui DORU raman mereu acolo, pe raft sfidand trecerea inexorabila a timpului…Nu a fost doar un simplu scriitor talentat. Sau un simplu pilot de vanatoare.
A fost modelul generatiei de adolescenti ai anilor ’70 – ’80, intr-o societate bolnava de dictatura fricii; el a sculptat in cuvinte curatenia sufleteasca a zborului si a aratat ca se poate, fara a ingenunchea vreodata in fata constrangerilor sistemului ceausist.
Anii se scurg… avioanele lui DORU imbatranesc ingandurate pe aerodromuri, dar in acelasi timp raman in viata prin memoria eterna a hartiei si a sufletului.
Valorile la care m-am inchinat au lasat loc frivolului si neiertarii acelor care inca incearca sa mai ingroape de zor ceea ce a mai ramas bun in Romania cea zburatoare. Cu ganduri avand nu culoarea cerului, ci mai mult pe cea a prafuita a banului.
Dar anii se scurg… Si DORU, cel al nostru, al celor care inca nu au renuntat, ramane acolo. Il vad si il gandesc in fiecare zi. Si stiu ca nu numai eu. Roata timpului se invarteste si aduce cu fiecare clipa, ziua aceea mai aproape.
Ziua in care onoarea si dragostea pentru zbor vor insoti din nou pilotii tineri pe aerodromuri si cand orele de cer senin nu vor fi masurate tragic pe degetele de la o singura mana.
Imi este greu sa scriu. Scrisul este ceva ce se naste odata cu timpul sau distanta. Ori DORU este mereu aici, nu l-am simtit plecat nici macar o clipa. Imi este greu si sa-l plang. Cum il pot plange atunci cand el imi alaturi de peste 19 ani? Cand poate chiar acum deapana linistit povesti „de hangar” alaturi de un Serbanescu, Edu, Bazu, Darjan si ceilalti?… Un prieten apropiat, gresit devenit avocat prin hazardul ironic al vietii, imi marturisea cum atunci cand se simte pierdut si coplesit printre greutatile meseriei „diavolului” si nu mai stie incotro sa o apuce, se repede la biblioteca, smulge o carte de-a lui DORU si se afunda adanc in paradisul pierdut al acestei lumini curate de la capatul tunelui. Uluitoarea sa confesiune m-a pus pe ganduri. Poate ca am gresit. Poate ca DORU nu este doar al nostru. Poate ca, de fapt, el este al tuturor.
Iar anii se scurg. DORU ramane, NOI suntem cei care trecem…
Cătălin Floroiu, fondator Aviaţia.ro – 20 Aprilie 2000
* Pentru o galerie de imagini din viata scriitorului-pilot Doru Davidovici vizitati Pagina Memoriala care i-a fost dedicata. De asemenea, va invitam sa vizitati si Grupul de Discutii dedicat memoriei sale.
A fost cel mai trist moment trait la o altfel de intensitate maxima ….atunci cand la 60 km travers est Borcea, Conducatorul de zbor, ne-a spus sec „Nu mai decoleaza nimeni”. Stiam ca ceva s-a intamplat….Ne-a adunat la „celula” si ne-a comunicat ca Doru nu mai e …ca Dorul nostru al tuturor a plecat spre „colegii lui din nestiut” si ca niciodata nu-l vom mai vedea alaturi de noi simplu, modest si prietenos, spunandu-ne „colega hai la zbor”…
Draga Doru…te rog sa nu uiti ca in 1978 mi-ai scris ca abia astepti sa ne facem mari,caporali,sergenti,locotenenti si sa venim la Borcea sa zburam impreuna…inca mai astept sa facem asta ….inca mai astept sa zburam in formatie…o interceptare sus in stratosfera…
Iar pentru toti ceilalti ce te-au cunoscut mai ales prin cartile tale – carti de capatai pentru noi toti cei din generatia 70-80 – sa nu uitati niciodata, vorbele pline de intelepciune ale celui ce ne-a fost mereu prieten de suflet …”Nu inaltimea la care ai ajuns conteaza, nici tipul de avion cu care ai zburat, ci ceea ce ramane in sufletul tau din inaltimile pe care le-ai atins”.
Cu dor de Doru …
Vara anului 1978 ,cu temperaturi de peste 30 de grade ,cum numai in inima Baraganului exista ,m-a gasit in ,sau Gobi cum il numeau pilotii ,o asezare cu 6 blocuri cu un etaj un club al armatei standard si <Blocul burlacilor putin mai impunator ,cu 2 etaje ,imprejmuite de o padurice de salcami ,unde locuiam impreuna cu familia mea,formata atunci din sotul si baiatul nostru Antonel. Pe 20 maine cumparasem o masina ,o Dacie noua ,portocalie ,pe care o botezasem Genoveva ,de care eram mindrii nevoie mare si fericiti gaseam orice prilej de a circula cu ea. In fiecare sambata , dupa ce se termina zborul ,plecam toti trei la Constanta daca sotul, pilot militar pe avioane supersonice nu era de (de serviciu ) la Celula de alarma. Si chiar daca era planificat in alarma ,prietenul nostru Naica Popovici ,D-zeu sa-l odihneasca ,ne sarea in ajutor, inlocuindu-l pe sot in serviciul de lupta .lasinu-si prietena sa faca o curatenie in apartamentul din Blocul burlacilor cu portretul tigancii pe un perete intreg.Ziua desambata se anunta deja calduroasa si m-a grabeam sa fac bagajele pentru a pleca la Constanta .Antonel era si el nerabdator ,prinsese drag de lui de pe bancheta din spate si ma intreba in limba lui ,dar pe intelesul meu ,cand urcam in masina! de sambata dura numai pina la ora 13.00 si in jurul orei 14.00 eram gata sa spre litoral ,coborind din apartament cu bagaje ,olite ,cadite si tot ce trebuiau in cele 2 zile de stat la bunicii din Constanta. Preocupata sa il urc peAntonel in masina ,pe calutul lui ,sa arinjez bagajele in portbagaj ,am observat tarziu un tip slabut ,in adidasi si pantaloni scurti ,purtind pe umar o geanta sport ,invartindu-se pe langa masina ,dupa ce m-a salutase politicos. _Cine e pustiul – l-amintrebat pe Vasile cu un glas care se vroia sa fie mai confidential! _ Pustiul e Doru Davidovici ,colegul nostru si scriitorul tau preferat -imi raspunse sotul cu un glas usor amuzant..Haideti sa v-a fac cunostinta ….sotia mea,Mioara si Doru. In acel moment cred ca m-am inrosit pina la radacina parului si in afara de citeva scuze nu am stiut ce sa mai spun. Doru,dezinvolt si sagalnic ,mi-a sarutat galant mina si mi s-a adresat pentru prima oara: -Va multumesc d-na Leonte pentru un asemenea compliment.De citva timp chiar sufeream de un complex de senectitute.Majoritatea noilor piloti veniti in unitate ,tineri locotenenti ,imi zic ,si parca m-a imbatrinesc si nu ma simt bine! Dar acum simplu cuvant pe care mi l-ati atribuit ma face sa cred ca nu e dracu atit de negru! _Ma bucur de cunostinta Dorule ,daca imi permiti sa te tutuiesc ,eu chiar credeam ca esti mai in varsta dupa ce citisem cele scrise de tine.Sunt incintata si m-am laudat la toate prietenele mele ca un coleg al sotului scrie despre viata grea a pilotilor pe supersonice ,despre viata dura de zi cu zi dusa pe un aerodrom militar ,de sotiile si copii acestora! _ Va multumesc pentru aprecieri ,dar inca nu dau autografe ,chiar daca sunt proaspat membru al Uniunii Scriitorilor di Romania . Am ras cu totii ,am urcat in si luind cap compas spre litoral ,timp de 2 ore am discutat multe si marunte dar mai ales despre aviatie si aviatori,Asa l-am cunoscut pe DORU DAVIDOVICI la vremea respectiva pilot cls.1 pe avioane supersonice instructor de zbor ,cu o grupa de tragere in poligonul Astrahan si pilot incercator pentru avioane cu reparatia capitala la Bacau.
Bravo copii ! Am gasit pagina intamplator.
Erea in primavara lui ’81.
La deschiderea anului de zbor, la Boboc a venit Doru cu Gen Opruta cu niste haini din piele lungi de culoarea unui cer trist dar atat de iubitor. Erea cerul de la Scoala.
Am dat mana cu Doru si cu Opruta care desi impunea nu numai prin grad,- cine l-a cunoscut, stie ce vreau sa spun,- atunci cand am dat mana cu Doru am inteles de ce, mai tarziu, cand m-a vizitat pe un teren de la utilitara, prin vara lui ’87, atnci in scoala, am simtit o atngere Astrala.
Am vorbit despre fapul ca Luna este un satelit metalic si artificial.
Un singur gand imi venea cu bucurie in minte cand ma gandeam la el.
Este perfect.
Eram in zbor cand a cazut Doru inexplicabil.
Atunci am invatat sa aterizez printre Lacrimi !