Blue Air obligată să despăgubească un călător căruia i-a refuzat îmbarcarea către România

4 min de citit

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a decis că refuzul la îmbarcare al unui pasager pe ruta operată de Blue Air, între Larnaca și București, pentru motivul că acesta a prezentat documente de călătorie pretins necorespunzătoare, nu privează pasagerul de dreptul de a fi compensat pentru neefectuarea călătoriei.

În speța respectivă, pasagerul, originar din Kazahastan, avea drept de ședere temporară în Cipru și nu ar fi avut nevoie de viză de intrare în România, cum au pretins reprezentanții Blue Air, în pofida deciziilor autorităților române și regulamentelor comunitare, arată CJUE. La 6 septembrie 2015, D. Z., resortisant al Kazahstanului, s-a deplasat la aeroportul din Larnaca, Cipru, în vederea îmbarcării pentru un zbor al companiei aeriene române Blue Air cu destinația București, unde prevăzuse să rămână până la 12 septembrie 2015.

La momentul controlului la aeroport, pasagaerul a prezentat pașaportul său, un permis de ședere temporară cipriot, cererea de eliberare a vizei de intrare pe teritoriul român pe care o depusese anterior pe site-ul internet al Ministerului Afacerilor Externe român, precum și răspunsul ministerului român potrivit căruia o asemenea viză nu era necesară. Contactat de angajații societății care acționează în calitate de mandatar al Blue Air în aeroportul din Larnaca, personalul la sol al Blue Air din aeroportul București a arătat că D. Z. nu putea intra în România în lipsa deținerii unei vize naționale, ceea ce a avut drept consecință refuzul la îmbarcarea acestuia. D. Z. a formulat o acțiune împotriva Blue Air la Eparchiako Dikastirio Larnakas (Tribunalul Districtual din Larnaca, Cipru), în scopul de a fi compensat pentru prejudiciul pe care considera că l-a suferit ca urmare a acestui refuz.

În aceste condiții, instanța de trimitere a solicitat Curții de Justiție să interpreteze Decizia privind regimul simplificat de control al persoanelor la frontierele externe, Codul Frontierelor Schengen, precum și Regulamentul în materie de compensare și de asistență a pasagerilor aerieni. Potrivit articolului 3 din Decizia privind regimul simplificat de control al persoanelor la frontierele externe, cele patru state membre vizate de aceasta, printre care România, pot să recunoască ca fiind echivalente cu vizele lor naționale, pentru șederi pe teritoriul lor pentru o perioadă care nu depășește 90 de zile în orice perioadă de 180 de zile, vizele și permisele de ședere eliberate de celelalte state membre astfel vizate.

Prin hotărârea pronunțată, Curtea consideră mai întâi că orice stat membru, inclusiv România, este obligat să recunoască în principiu toate documentele eliberate de celelalte state UE pentru șederile care nu depășesc 90 de zile în orice perioadă de 180 de zile și nu poate deroga, de la caz la caz, de la acest regim. Dat fiind că dispoziția menționată a deciziei, în această privință, îndeplinește criteriile de necondiționalitate și de precizie suficientă, Curtea a statuat că un resortisant al unui stat terț, titular al unei vize de intrare sau al unui permis de ședere care beneficiază de o asemenea recunoaștere, poate invoca această dispoziție împotriva acestui stat membru (efect direct). Instanța europeană mai arată că un operator de transport aerian nu acționează în calitate de emanație a unui stat membru, misiunea sa fiind diferită de cea care revine polițiștilor de frontieră în temeiul Codului Frontierelor Schengen.

Operatorul aerian este obligat să verifice numai dacă resortisanții străini dețin documentele de călătorie necesare pentru intrarea pe teritoriul statului membru de destinație.

Astfel, Curtea arată că faptul că un operator de transport aerian refuză îmbarcarea unui resortisant al unui stat terț, în lipsa unei decizii de refuz al intrării scrise, motivate și comunicate persoanei interesate, este contrar Codului Frontierelor Schengen. În cele din urmă, Curtea a statuat că refuzul la îmbarcare motivat de caracterul pretins necorespunzător al documentelor de călătorie nu privează, în sine, pasagerul de protecție în temeiul Regulamentului în materie de compensare și de asistență a pasagerilor aerieni. ”Ar fi contrar obiectivului regulamentului, care implică o înaltă protecție a pasagerilor, să se acorde operatorului de transport aerian vizat puterea de a aprecia și de a decide unilateral și în mod definitiv că refuzul are motive temeinice și, pe cale de consecință, să se priveze pasagerii în discuție de protecția de care se presupune că beneficiază în temeiul regulamentului menționat”, a comunicat CJUE. Astfel, în urma deciziei CJUE, instanța competentă va avea sarcina de a aprecia caracterul temeinic sau nu al motivelor unui asemenea refuz la îmbarcare.